Constelația Orion atârnă leneș de crengile unui copac desfrunzit din zona ”Mântuleasa”, loc al peregrinărilor melancolice ale lui Mircea Eliade. Ultimele bucăți de zăpadă întărită și murdară mi se înfig uneori în talpa bocancilor - colți acum știrbi ai Babei Iarnă care mi-a molfăit drumurile ca pe niște covrigi uscați. Nu a fost amuzant. Dar acum am suficientă aderență cât să mă pot gândi la ale mele fără să mă trezesc pe jos, măsurând asfaltul înghețat.
Motocicleta doarme în garaj din Octombrie. A fost o iarnă lungă dar e primul an în care, în mod paradoxal, nu am simțit asta. Poate pentru că am fost înconjurată de prieteni mai mult ca niciodată. Și au fost multe de făcut și de visat... iar vremea de afară nu îmbia la regrete. Am lăsat poveștile deoparte, pentru o vreme.
Rememorez drumul pe care l-am parcurs până aici: am pornit la drum cu o motocicletă mică, de 500 cmc și multe temeri. În primul an nu concepeam să închei sezonul și am mers toată iarna. Pe un 18 Decembrie înghețat făceam off-road pe iarbă înghețată cu noroi pe un maidan de lângă București la -4 C. Prin Ianuarie mergeam cu motocicleta în Bulgaria împreună cu câțiva prieteni - ne-am agățat de un Soare cu dinți mai tare decât a ținut el cu dinții de noi. Ne-am întors încleștați pe fiare de frig dar sunt convinsă că niciunul dintre noi nu a uitat aventura... Nu puteam să mă opresc, era un drum spre care m-au dus inconștient zeci de alte drumuri, timp de o viață.
Motocicleta a crescut sub mine în ton cu numărul de kilometri și mi-a aruncat drumurile în afara țării. M-am mutat în alt oraș și am luat-o cu mine. Tumultul unei vieți necunoscute se căsca sub mine ca o prăpastie minunată, în care trebuia să cad pentru a afla cine e noua ființă care mă privea din oglindă - și de ce continua să mă împingă spre acele drumuri? Am picat mai adânc decât învățasem la Geografie că ar fi Groapa Marianelor și m-am ridicat prin cușmele nepăsătoare ale norilor din pasuri alpine înalte, culmi de Himalaya pe care nu le cunoșteam. Am zburat întins și am rulat panglici întregi de asfalt într-un ghem din care mai apoi am țesut povești. Ca să fie mai credibile, anii mi-au pudrat șuvițele cu câteva fire argintii din părul Bunicii.
Dacă în primii ani percepeam iarna ca pe un chin infinit pentru că mă obliga să renunț la ceea ce îmi plăcea cel mai mult pe lume, iernile care au urmat au fost din ce în ce mai blânde cu mine. Nu știu dacă acest lucru se întâmplă ca urmare a faptului că mersul pe motocicletă a devenit pentru mine ceva la fel de intuitiv ca respirația - iar asta nu înseamnă că merg grozav, ci doar că am căpătat o anume siguranță, că pot să mă sui pe motor după perioade lungi de timp și să conduc ca și cum aș fi condus ultima dată ”ieri”. Îmi place acest lucru.
Dar nu, nu e asta... mai curând faptul că am descoperit și alte sensuri în povestea mea. Am fugit mult timp, de mine și împreună cu mine. În cele din urmă am găsit locul pe care îl căutam și nu a fost nevoie să mai fug. ”Locul”, impropriu spus, pentru că nu este un loc - mai degrabă o atitudine mentală. O disciplină de a trăi și a înfrunta greutățile cu capul sus. O disciplină a răbdării de a merge prin furtuni având încredere în starea tehnic-interioară, fără a dispera. O diferențiere a momentelor cînd mă pot descurca singură de cele în care am nevoie de alții. Și am nevoie. Și au și ei nevoie de mine.
Motocicleta e tot timpul ”acolo”, mai mult ca un concept abstract din spatele ideilor - doar că acum nu mai am întotdeauna nevoie de ea fizic. Am descoperit că nu mă mai ofilesc pe zi ce trece dacă nu ies măcar la un drum scurt pe lângă oraș, din timp în timp. Nu mai simt ”sevrajul”. Nu mă mai mulțumesc cu drumurile scurte, mult prea cunoscute acum. Prefer să visez cât mai departe, să-mi întind ramurile gândurilor spre locuri și stări de spirit pe care nu le puteam imagina cu ceva vreme în urmă...
Cea din urmă motocicletă e un vehicul desăvîrșit; obiect nepericulos cîștigat la proba maturității, prin experiențe și experimente repetate. Vibrațiile motorului rezonează în perfectă armonie cu vibrațiile sufletului meu. Știu, se poate ”mai mult, mai bine, mai... altfel”. Nu spun că va fi ”ultima”, cum spuneam înainte. Dar deocamdată sunt aici. Și e bine.
