Copilul din mine, care își întinde mânuțele încântat spre o priveliște frumoasă de parcă ar ști să o cuprindă cu sufletul, nu poate să înțeleagă că anii trec. Caută cu aceeași fascinată mirare un colț de iarbă de sub covorul de frunze moarte, îngenuncheate de iarnă. Se bucură la vederea unui curcubeu, a primei flori de liliac, fuge printre frunzele colorate ale toamnei. Și nu stă locului, mereu își caută motiv de joacă, înodându-și pașii pe potecile anotimpurilor.
Din când în când găsesc câte un fir de păr argintiu de-al Bunicii rătăcit între firele mele arămii și mă întreb dacă mai are pentru mine o poveste. Mă uit în oglindă adânc în ochii ei verzi și o dojenesc blând că a plecat să mi se închidă în suflet și nu o mai pot scoate de acolo să mai schimbăm o vorbă. Demult, o rugam să-mi spună despre tinerețea ei trecută. Parcă acum aș avea și eu câteva povești să-i spun...
Drumurile mi se aglomerează și se încrucișează pe sub pleoape ca șinele de cale ferată sub clopotul visului. Pornesc de pe potecile gândurilor rătăcitoare sau din amintire și se derulează în autostrăzi infinite, cu mult înainte de a începe, fizic. Kilometrii se dilată și se contractă asemeni timpului, sub povara stării sufletești.
Caut locuri pe care nu le găsesc pe drumuri. Uneori mă găsesc ele pe mine, când sunt plecată în căutarea altor locuri, despre care cred ca există. Mă simt acasă în locuri pe care nu le-am văzut niciodată. Întotdeauna găsesc altceva, ceva ce nu căutam, și mă întorc alt om.
Păsările mele de noapte își întind uneori în vis aripile, neștiute. Și atunci nu pot povesti ce se întamplă cu mine. Dar mă impresionează nespus când, suficient de rar, văd ceea ce nu povestesc oglindit în ochii cuiva…
