marți, 22 decembrie 2015

Despre vreme, cu incapatanare...

Ies din garajul lui Zoli si ma las in voia giratoriului spre Simeria. Cine credea ca gasesc un mecanic duminica in Deva, acolo unde m-a lasat lantul de transmisie? Stiam ca nu mai tine si luasem kitul nou de la Zsolt inainte sa plec din Timisoara, „just in case”.

Lantul era dus, s-a slabit tare in cei 100 km pana la Faget si imi era teama ca se va agata in cricul central si distruge in mers. Joaca devenea periculoasa. Am dat cateva telefoane pana am fost directionata spre garajul unor motociclisti pasionati de enduro unde lantul vechi a fost taiat cu flexul iar cel nou pus cu multa chinuiala pentru ca era continuu si trebuia demontata bascula.



Ma incapatanasem sa fac o tura de la Timisoara prin Tara Hategului desi se anuntase vreme instabila in acel weekend din Septembrie, anul trecut. Nu fac niciodata planuri in functie de vreme vara. In afara cazului in care afara e potop si sunt anuntate ploi torentiale in toata tara, timp de cateva zile.

Toate hainele purtate pe motor au fost decolorate de intemperii. Vant, ploaie, canicula... nu le-am ocolit si nu m-au ocolit. Am mers mult timp „old school”, fara echipament termic special, costum de ploaie, fara sa tin cont de temperaturi si prognoze. Mi-a placut sa fiu una cu peisajul din jurul meu, chiar daca asta se materializeaza uneori in dureri de articulatii la schimbarile de presiune atmosferica. Cu timpul, am lasat-o mai moale. 

Imi place sa simt totul, pana la durere. Ma face sa ma simt vie. Nu vreau sa ma protejez excesiv. De moarte nu scapa nimeni in final, oricat de sanatos mancam si cat de bine ne imbracam cand iesim din casa. Dar ca sa mori impacat, trebuie sa stii ce gust are viata, in toate detaliile ei...

Spre Simeria vad departari prafuite, nori galbeni de praf. Vantul isi face mendrele si se joaca printre spitele lui Toothless, incearca sa imi incline motocicleta si se impleteste in rafale de aer cald, placut, incercand sa imi faca trasa nesigura. Merg oblic. Nu ma grabesc. Mai am cam 200 km ocoliti pana acasa iar asfaltul bun ma face sa merg intr-un sprint relaxat.

Fac dreapta spre Hateg si admir peisajul care se schimba dramatic. Muntii din departare sunt invaluiti in nori de furtuna si perdele de ploaie se trag peste portiuni pe care acum nu le pot distinge. Ma incearca un sentiment de neliniste in timp ce accelerez. Nu am costumul de ploaie la mine dar nu ma sperie ploaia. Ma intriga atmosfera intunecata. E un thrill.



Voiam sa vad Cetatea Colt, cea care a inspirat romanul „Castelul din Carpati” al lui Jules Verne. Am auzit ca e intr-un sat de langa Hateg. La un moment dat trebuie sa parasesc drumul si sa urc pe jos, pe poteci nemarcate. Sunt si vipere in zona iar cetatea e darapanata, dar voiam sa o vad. Intarzierea cu schimbarea lantului si primele picaturi de ploaie ma fac sa ma razgandesc. Vad indicatorul si ma fortez sa merg mai departe.

Imaginea pe care o am despre Hateg in ziua respectiva are culoare cenusiu inchis, pictata de lumini de faruri sclipind printre picaturile de ploaie pe care mi le arunca parprizul lui Toothless in viziera. 



Ploaia torentiala isi croieste usor drum prin straturile de sub jacheta mea de textil care nu e waterproof. Blugii sunt uzi deja iar degetele de la picioare inoata in acvariul din ghete. Zambesc in sinea mea. Apa e calda si se va usca dupa ce ies din norul de ploaie. Departarile sunt sparte de raze de Soare, sulitand din albastrul incruntat al departarilor.

Motivul pentru care imi amintesc despre ziua aceea atat de clar – nu voi uita cum acceleram cu infrigurare spre Otelul Rosu cand Soarele dadea deja semne ca o ia spre culcare, sperand sa ies de sub norul de ploaie... Nu am reusit, m-a plouat torential pana acasa. 150 km, la jumatatea lui Septembrie, uda fleasca (dupa lasarea noptii nu a mai fost placut). Partea cea mai faina e ca spartura de nori ramanea mereu in fata mea, ca o promisiune, niciodata implinita.




Cand te incapatanezi sa fii optimist, la un moment dat tot se intampla neprevazutul. Nu avem puterea sa schimbam starea vremii. Dar cred ca avem puterea sa decidem daca asta ne va schimba starea interioara...

miercuri, 9 decembrie 2015

Ganduri de la gura sobei...

Se apropie Sarbatorile si nu mai pot povesti despre motoare... in special cand Toothless doarme de atat de mult timp in garaj. Temperaturile  scazute nu sunt neaparat cea mai mare problema. Faptul ca are episoade cand nu porneste sau moare in mers ma deprima...

Dragonul meu calator are nevoie de o schimbare. De un upgrade. De ceva stabilitate. E o nomada, se plimba aiurea din loc in loc si nu a gasit inca un loc caruia sa ii spuna „acasa”.  Intotdeauna se trezeste cineva ca e deranjat de locul/modul in care e parcata. Mai demult, pe plaiuri vestice, am avut placerea sa citesc si o amenintare cu bataia din partea unui biker deranjat optic de pozitia lui Toothless (culmea, in parcarea de motociclete a firmei)...

E imposibil sa nu incomodezi pe cineva, la un moment dat. Cu prezenta, cu parcarea motocicletei, cu un cuvant care pica stramb... copil fiind, ai adapostul parintilor. Ca adult, te descurci cum poti. Chiar si atunci cand nu.

Fuga nu e o solutie, desi devenise filosofia mea de viata. Te sui pe motor si problemele nu dispar. Se dizolva in albastrul departarilor ca o pictura naiva in acuarela, da. Nu se evapora, devin „baza” pe care construiesti peisajul. Kilometrii zboara sub tine si te pierzi in peisaj ca o picatura din valurile unei mari infinite... lin si poetic pana te izbesti de coltul ascutit al unei  frunze care zboara pe langa tine dintr-un crampei de gand.

Nelinistile, copiii aceia flamanzi care te pandesc pititi in frunzele care fosnesc in goana ghidonului. 

Regretele pasarilor care taie cerul torid de vara care atarna asupra ta ca un clopot greu de sticla. 

Nepasarea tacuta a muntilor pe langa care curge Dunarea, ca un cantec uitat de leagan...

Lumea e croita in fapt dupa sufletul omului. Ploaia poate aduce bucurie si durere deopotriva, iar picaturile sagetate in parbrizul tourerului sunt anticipatie si singuratate. Iar cunoasterea acestui fapt m-a transformat intr-o fiinta enervant de muta, cu o ploaie de ganduri nerostite care se aduna lenese in balti, ca potopul de la facerea lumii cand Pangaeea isi ridica timid tarmurile deasupra intinderii nesfarsite.

Sarbatorile se apropie si Toothless e singura si trista in garaj, vara e un vis indepartat iar primavara care vine – o himera. Un alt exercitiu de rabdare, cu mine, cu zilele din calendar, cu anii care trec in goana si ne ingenuncheaza pe virajele vietii...

Craciunul are sens numai atunci cand e petrecut alaturi de cei dragi - ceea ce le doresc si Luminatiilor Voastre!

Hai cu "melodia din casca", pe multe drumuri, in multe povesti: https://www.youtube.com/watch?v=M6kv3wYgOh0