marți, 22 decembrie 2015

Despre vreme, cu incapatanare...

Ies din garajul lui Zoli si ma las in voia giratoriului spre Simeria. Cine credea ca gasesc un mecanic duminica in Deva, acolo unde m-a lasat lantul de transmisie? Stiam ca nu mai tine si luasem kitul nou de la Zsolt inainte sa plec din Timisoara, „just in case”.

Lantul era dus, s-a slabit tare in cei 100 km pana la Faget si imi era teama ca se va agata in cricul central si distruge in mers. Joaca devenea periculoasa. Am dat cateva telefoane pana am fost directionata spre garajul unor motociclisti pasionati de enduro unde lantul vechi a fost taiat cu flexul iar cel nou pus cu multa chinuiala pentru ca era continuu si trebuia demontata bascula.



Ma incapatanasem sa fac o tura de la Timisoara prin Tara Hategului desi se anuntase vreme instabila in acel weekend din Septembrie, anul trecut. Nu fac niciodata planuri in functie de vreme vara. In afara cazului in care afara e potop si sunt anuntate ploi torentiale in toata tara, timp de cateva zile.

Toate hainele purtate pe motor au fost decolorate de intemperii. Vant, ploaie, canicula... nu le-am ocolit si nu m-au ocolit. Am mers mult timp „old school”, fara echipament termic special, costum de ploaie, fara sa tin cont de temperaturi si prognoze. Mi-a placut sa fiu una cu peisajul din jurul meu, chiar daca asta se materializeaza uneori in dureri de articulatii la schimbarile de presiune atmosferica. Cu timpul, am lasat-o mai moale. 

Imi place sa simt totul, pana la durere. Ma face sa ma simt vie. Nu vreau sa ma protejez excesiv. De moarte nu scapa nimeni in final, oricat de sanatos mancam si cat de bine ne imbracam cand iesim din casa. Dar ca sa mori impacat, trebuie sa stii ce gust are viata, in toate detaliile ei...

Spre Simeria vad departari prafuite, nori galbeni de praf. Vantul isi face mendrele si se joaca printre spitele lui Toothless, incearca sa imi incline motocicleta si se impleteste in rafale de aer cald, placut, incercand sa imi faca trasa nesigura. Merg oblic. Nu ma grabesc. Mai am cam 200 km ocoliti pana acasa iar asfaltul bun ma face sa merg intr-un sprint relaxat.

Fac dreapta spre Hateg si admir peisajul care se schimba dramatic. Muntii din departare sunt invaluiti in nori de furtuna si perdele de ploaie se trag peste portiuni pe care acum nu le pot distinge. Ma incearca un sentiment de neliniste in timp ce accelerez. Nu am costumul de ploaie la mine dar nu ma sperie ploaia. Ma intriga atmosfera intunecata. E un thrill.



Voiam sa vad Cetatea Colt, cea care a inspirat romanul „Castelul din Carpati” al lui Jules Verne. Am auzit ca e intr-un sat de langa Hateg. La un moment dat trebuie sa parasesc drumul si sa urc pe jos, pe poteci nemarcate. Sunt si vipere in zona iar cetatea e darapanata, dar voiam sa o vad. Intarzierea cu schimbarea lantului si primele picaturi de ploaie ma fac sa ma razgandesc. Vad indicatorul si ma fortez sa merg mai departe.

Imaginea pe care o am despre Hateg in ziua respectiva are culoare cenusiu inchis, pictata de lumini de faruri sclipind printre picaturile de ploaie pe care mi le arunca parprizul lui Toothless in viziera. 



Ploaia torentiala isi croieste usor drum prin straturile de sub jacheta mea de textil care nu e waterproof. Blugii sunt uzi deja iar degetele de la picioare inoata in acvariul din ghete. Zambesc in sinea mea. Apa e calda si se va usca dupa ce ies din norul de ploaie. Departarile sunt sparte de raze de Soare, sulitand din albastrul incruntat al departarilor.

Motivul pentru care imi amintesc despre ziua aceea atat de clar – nu voi uita cum acceleram cu infrigurare spre Otelul Rosu cand Soarele dadea deja semne ca o ia spre culcare, sperand sa ies de sub norul de ploaie... Nu am reusit, m-a plouat torential pana acasa. 150 km, la jumatatea lui Septembrie, uda fleasca (dupa lasarea noptii nu a mai fost placut). Partea cea mai faina e ca spartura de nori ramanea mereu in fata mea, ca o promisiune, niciodata implinita.




Cand te incapatanezi sa fii optimist, la un moment dat tot se intampla neprevazutul. Nu avem puterea sa schimbam starea vremii. Dar cred ca avem puterea sa decidem daca asta ne va schimba starea interioara...

miercuri, 9 decembrie 2015

Ganduri de la gura sobei...

Se apropie Sarbatorile si nu mai pot povesti despre motoare... in special cand Toothless doarme de atat de mult timp in garaj. Temperaturile  scazute nu sunt neaparat cea mai mare problema. Faptul ca are episoade cand nu porneste sau moare in mers ma deprima...

Dragonul meu calator are nevoie de o schimbare. De un upgrade. De ceva stabilitate. E o nomada, se plimba aiurea din loc in loc si nu a gasit inca un loc caruia sa ii spuna „acasa”.  Intotdeauna se trezeste cineva ca e deranjat de locul/modul in care e parcata. Mai demult, pe plaiuri vestice, am avut placerea sa citesc si o amenintare cu bataia din partea unui biker deranjat optic de pozitia lui Toothless (culmea, in parcarea de motociclete a firmei)...

E imposibil sa nu incomodezi pe cineva, la un moment dat. Cu prezenta, cu parcarea motocicletei, cu un cuvant care pica stramb... copil fiind, ai adapostul parintilor. Ca adult, te descurci cum poti. Chiar si atunci cand nu.

Fuga nu e o solutie, desi devenise filosofia mea de viata. Te sui pe motor si problemele nu dispar. Se dizolva in albastrul departarilor ca o pictura naiva in acuarela, da. Nu se evapora, devin „baza” pe care construiesti peisajul. Kilometrii zboara sub tine si te pierzi in peisaj ca o picatura din valurile unei mari infinite... lin si poetic pana te izbesti de coltul ascutit al unei  frunze care zboara pe langa tine dintr-un crampei de gand.

Nelinistile, copiii aceia flamanzi care te pandesc pititi in frunzele care fosnesc in goana ghidonului. 

Regretele pasarilor care taie cerul torid de vara care atarna asupra ta ca un clopot greu de sticla. 

Nepasarea tacuta a muntilor pe langa care curge Dunarea, ca un cantec uitat de leagan...

Lumea e croita in fapt dupa sufletul omului. Ploaia poate aduce bucurie si durere deopotriva, iar picaturile sagetate in parbrizul tourerului sunt anticipatie si singuratate. Iar cunoasterea acestui fapt m-a transformat intr-o fiinta enervant de muta, cu o ploaie de ganduri nerostite care se aduna lenese in balti, ca potopul de la facerea lumii cand Pangaeea isi ridica timid tarmurile deasupra intinderii nesfarsite.

Sarbatorile se apropie si Toothless e singura si trista in garaj, vara e un vis indepartat iar primavara care vine – o himera. Un alt exercitiu de rabdare, cu mine, cu zilele din calendar, cu anii care trec in goana si ne ingenuncheaza pe virajele vietii...

Craciunul are sens numai atunci cand e petrecut alaturi de cei dragi - ceea ce le doresc si Luminatiilor Voastre!

Hai cu "melodia din casca", pe multe drumuri, in multe povesti: https://www.youtube.com/watch?v=M6kv3wYgOh0

luni, 23 noiembrie 2015

Singura prin Europa - Ziua 2: Timisoara - Viena

Deschid ochii in camera luminoasa a prietenei mele din Timisoara. Azi trec granita. Ma incearca un sentiment nedefinit. Nu am mai facut asta singura. M-am intors acasa de una singura pe motor anul trecut si toate drumurile duceau incoace, dar parca altul e sentimentul cand plonjezi in necunoscut...

Mananc ceva fara mare tragere de inima in casa mare si goala, parca asteptand. Carina e la serviciu, ii las cheia la o prietena si plec in pribegie... E deja prea cald dar nu m-am putut trezi mai devreme, eram rupta de oboseala.

Traversez orasul toropit, prind centrul aglomerat si stau in semafoare pana simt ca mi se usuca si gandurile in casca. Evadez din oras cu gesturi mecanice. Ma simt adormita, fac cateva greseli in trafic si ma gandesc unde voi ramane peste noapte. Tinta era Viena, pana sa se complice lucrurile si sa constat ca aveam cardul in Euro expirat, situatie pe care am rezolvat-o in acea dimineata in Timisoara. In vartejul pregatirilor uiti uneori sa verifici cele mai simple lucruri...

Zbor spre Cenad. Accelerez - lantul care trece uscat prin pinioni imi zangane in urechi ca o dojana... nici asta nu am fost in stare sa fac? Unde ma duc, ce fac? Capitulez in Sannicolaul Mare, intr-un restaurant de mana a doua dintr-o parcare de TIR-uri. Mi-e sete si sunt prea nesigura. Trebuie sa imi adun gandurile...

Caldura imi aminteste de incidentul nefericit pe care l-am avut cu o luna in urma: un soc termic venind de la Timisoara spre Bucuresti. Am mers cu motocicleta la 38 C pana aproape mi-am pierdut cunostinta. Deshidratata si slabita intr-o zona montana fara semnal si cu trafic minim – am stat cu Moartea la o cafea, am dansat cu Disperarea si am luat o decizie. Nu am vrut sa renunt, sa ma intind pe jos si sa sper ca voi fi gasita. Asa simteam sa fac. In mod remarcabil, reusesti sa tragi cu dintii de vointa care te tine in viata chiar atunci cand nu crezi ca mai ai resurse...

Pizza din parcarea de TIR nu era buna. Limonada era racoritoare si cafeaua vioaie. Suficient. Cu forte proaspete, mananc si ultimii kilometri dinspre Vama Cenad. Am emotii cu GPS-ul, sper sa fie updatat corespunzator. Si daca nu e, merg dupa Soare. Nu e nimic care sa poata sa ma mai poata intoarce din drum.

Trec printr-un nor de lacuste (?) care mi se izbesc in parbriz, carene si apoi casca, amintind de o cazna biblica. Pustiu in Cenad, cum ma asteptam. Vamesii ma intreaba daca merg singura si clatina din cap. Dar ma privesc cu o anume curiozitate amestecata cu respect. Potrivesc GPS-ul spre Mako, unde ma voi sui pe autostrada.

Ma strecor nestiuta prin satele mici si adormite ale vecinilor unguri. Detalii aparent banale imi incanta privirea. Flori in glastre, un anume fel de a vedea viata care fac din fiecare casuta un „acasa” veritabil pentru aproape oricine. Ma minunez cum ma scoate GPS-ul aproape pe camp, o usoara strangere de inima, dar ma duce fix unde trebuie.



Kilometrii de autostrada zboara pe sub mine fara tragere de inima. Nu sunt multe de vazut in campiile Pannoniei... doar nesfarsire. Lumina portocalie a amiezii se transforma intr-un apus spectaculos pe masura ce Toothless isi croieste drum in valurile de asfalt spre Austria. As vrea sa pot parcurge Ungaria intr-o singura bataie a inimii, sa fiu mai aproape de drumurile mele de suflet. Un exercitiu de rabdare.

Un soricel imi fuge sub roti pe o rampa de pe centura Budapestei si sper ca l-am ratat. Simplul gand ca as putea face rau aiurea unei fiinte vii imi creaza un gol in stomac.

„Eine 10-Tage Vignette, bitte.”, ii pronunt victorioasa austriacului blond cu ochi albastri din benzinarie. „Fur Motorrad” – o zic de parca nu s-ar vedea cu ochiul liber. Zambesc salbatic cand imi da restul. Vigneta de anul asta e albastra. Cele de anul trecut erau verzi.



Autostrada austriaca se impleteste si despleteste in suvite de drum in lucru pana la periferia Vienei. Ma prinde noaptea si iar nu mai vad. Gasesc anevoie intrarea spre zona unde am stat si anul trecut, cand mi-a murit bateria.

Cum sa devina un hotel impersonal dintr-o zona industriala un loc de suflet? Si totusi, doar 6 statii de metrou pana la Stephansplatz. Linie directa. Nu in seara asta, sunt prea obosita si e tarziu. Maine dimineata, pana plec. Vreau sa vad daca mai gasesc o carte la libraria din spatele Domului. O vazusem anul trecut si mi-a parut rau ca nu am luat-o. „Est ist Sommer und ich lebe noch...” – memorii ale soldatilor din Primul Razboi Mondial.

Povestesc cu niste prieteni pe Wi-Fi pana la o ora tarzie in noapte si ma pierd in lumea viselor... Drumul frumos abia de maine incepe.

miercuri, 4 noiembrie 2015

Despre singurătate, cu drag de oameni

Motociclismul de touring te schimbă ca om. 

Devii fugitiv. Te trezești că stai într-o încăpere plină cu oameni și nu ești acolo, ci undeva pe drum. Începi să preferi mirajul depărtărilor reuniunilor sociale. Te vezi cu prietenii doar în timpul săptămânii, după serviciu. Pentru că în weekend ești la fel de absent ca și cum ai avea  o familie. Doar că familia ta e compusă din munți, păduri și ape, copii care zâmbesc din sate uitate de timp, bătrâni care îți dau binecuvântarea și prieteni dragi care te primesc în casa lor la ceas de seară...

În cască ești mereu singur, chiar dacă te plimbi cu alții. Asta dacă nu ai Intercom. Eu nu am. Nu poți împărtăși imediat impresiile despre o întamplare de pe drum. Fie le ții pentru mai târziu și le țeși în povești, fie ți le spui singur și le faci uitate... Te înveți să taci, să rămâi tu cu tine. Mai târziu, când nimerești iar printre oameni, rătăcești tot înăuntrul tău, cu un zâmbet pierdut... și nu ești în stare să descrii ce ai simțit atunci. Te închizi în tine și lumea nu înțelege de ce.

Te cuprinde o stare de neliniște când ești nevoit să rămâi prea mult într-un loc. Iarna e definiția Iadului însuși. Te simți captiv, ca o pasăre în colivie. Devii spartan, îți refuzi plăceri pentru a avea bani de benzină să mai pleci. Și aștepți, depeni nopțile lungi de iarnă la povești pe marginea unei hărți...

Nu te mai sperii și îngrijorezi de multe lucruri. Devii incredibil de calm și senin, trecut prin furcile caudine ale asprimii drumurilor despre care nu poți povesti. Oamenii se agită în jurul tău din probleme banale iar tu îi privești în tăcere. Ai vrea să spui ceva dar nu mai știi ce anume. Unii interpretează asta ca pe o atitudine de superioritate. Alții cred că e nepăsare. Niciunii nu știu cât de ușor ți se îndoaie sufletul ca o trestie în bataia vântului sub armură când vezi o bătrână stând pe prispă cu ochii pierduți pe ulicioara unui sat...

Devii un om care se simte bine și în propria companie, care nu mai caută mulțimi în care să își înece șoaptele sufletului. Vorbești cu tine, te asculți... deveniți apropiați. 

***

Un singur lucru nu poate fi compensat de nimic în goana asta continuă, în fuga de tine și împreună cu tine însuți - căldura oamenilor dragi, a prietenilor, familiarul. Cea mai frumoasă dimensiune a motociclismului este cea umană: străbați lumea în lung și în lat ca să ajungi, în cele din urmă, în brațele cuiva...


miercuri, 21 octombrie 2015

Despre cum să te întorci mereu acasă...

Nu pot continua să împletesc firul poveștii despre tura în Elveția fără să îmi amintesc de toate simțurile și modul în care m-au ajutat și mă ajută mereu să mă întorc din călătorii. În minte mi se derulează continuu imagini, mirosuri, mă las în voia vântului, mă înfior în răcoarea serii sau îmi încordez voința să tai prin vălul de căldură insuportabilă. Și calculez, mereu calculez drumuri, traiectorii, obstacole. Indiferent de destinația aleasă, drumul mă duce de fapt acasă. 

Lăsând la o parte ideea dragă mie cum că "acasă" ar fi de fapt o stare de spirit și nu un loc, în spatele pasiunii mele pentru drumuri și povești stă un instinct de supraviețuire gata să sfâșie cu dinții orice circumstanță care are potențialul de a nu mă mai aduce acolo unde poveștile sunt așteptate să fie zise, acolo de unde încep alte și alte drumuri...

Când începi să mergi cu motocicleta nu știi nimic. "Pe vremea" când am făcut eu școala, se dădea examen doar în poligon. Ruleta rusească. M-am trezit cu o bucată de plastic roz și o dihanie de metal pe care nu știam să o manevrez de fapt în trafic și mă simțeam "carne de tun". Am încercat să îmi conturez în primă fază o idee timidă despre ceea ce ar trebui să însemne mersul pe motor. Din cărți, tutoriale, filmulețe și păreri de la alții. Multe păreri, unele contradictorii, din care nu știi ce să alegi ca și începător. 



Nu scriu pentru a da alte sfaturi pentru începători. E plin Internetul de articole în acest sens, și o spun probabil mult mai bine decât aș putea eu. Aș vrea să subliniez doar nevoia de a-ți găsi steaua proprie în acest Univers al posesorilor de 2 roți. Fără clișee, fără ipocrizii, fără dorința de a demonstra altcuiva... orice. Oamenii se apucă de motociclism din motive la fel de diferite ca și ei. Dacă te-ai suit pe motocicletă pentru tine și nu îți pasă cât de bine "dai" în fața lumii, trebuie să știi să alegi din mulțime oamenii care au aceeași scânteie în ochi. Și să îi ții aproape. 

Nu există o rețetă clară și fiecare motociclist cu experiență are alt stil, alte idei, alt mod de a vedea lucrurile. Unul care l-a ajutat pe el până acum să ajungă întreg acasă, potrivit personalității și aspirațiilor lui. Dar care s-ar putea să nu funcționeze la tine. Când te sui pe motor și ești la început, ideea e să supraviețuiești suficient cât să ajungi să ai stilul tău. Și pentru asta, "furi" ceea ce îți rezonează din sfaturile celor care au supraviețuit. Și uiți tot mai des să te dai jos din șa...

Nimic nu se compară cu numărul kilometrilor petrecuți efectiv în șa. Nicio carte, niciun tutorial nu poate suplini experiența. Poți discuta ore întregi despre motociclism fără să evoluezi aproape deloc. Mi se pare foarte important să investești într-un echipament de calitate, într-o motocicletă care să nu îți facă prea multe surprize tehnice. Dar cea mai bună investiție sunt banii băgați în rezervor. 

Benzină, benzină și iar benzină... și limite împinse, pe cât posibil. Nu ai mers niciodată la temperaturi sub 15 C, prin torențială cu vânt în rafale, offroad, pe noroi, prin apă? Ai încercat toate tipurile de vreme, de drumuri? Dar toate tipurile de stări de spirit... ale tale, bineînțeles? 

Dacă nu ai făcut toate astea, ai toate șansele să supraviețuiești și să ajungi să le povestești nepoților cum te plimbai cu motocicleta. Dar dacă le faci, riști să înveți despre tine lucruri nebănuite, să ajungi în locuri în care nu credeai că e posibil, să îți dezbraci atât de tare sufletul încât să nu te mai sperie aproape nimic. Dacă faci toate astea, riști să trăiești o viață de poveste. Cu poveste.

***

Stilul meu de mers e, într-un singur cuvânt, defensiv. Cel mai bun sfat pe care l-am primit de la un prieten drag cu multă experiență pe 2 roți, a fost: "Consideră-te invizibilă. Nimeni nu îți va da prioritate". Așa că merg în așa fel încât să nu ma bazez pe alții. Eu sunt singura persoană responsabilă pentru viața mea.

Din acest motiv, nu am pus niciodată accent pe un echipament colorat sau o tobă gălăgioasă. O ard "Ghost Rider" îmbrăcată în negru, pe o motocicletă neagră cu tobă stock pe care nu o aud nici eu torcând la viteze mari. Apar și dispar în trafic, fără să incomodez și fără să îi forțez pe ceilalți participanți la trafic să frâneze brusc ca să mă evite. Și da, încă trăiesc.

Nu croșetez printre mașini, stau în coloană dacă nu am loc să mă strecor printre mașinile oprite la semafor, acord prioritate și mulțumesc atunci când mi se acordă. Fără să o aștept, însă. Nu îmi forțez norocul mergând printre mașini în mișcare. Caut în general să mă eliberez, să scap de mașinile din jur, să nu risc să fiu făcută sandwich. 

Nu stau în unghiurile moarte ale mașinilor. Așa cum spunea și bunul prieten Marius Băcilă de la Rider Academy, "de cele mai multe ori accelerația, și nu frâna, este ceea ce te scoate din situații dificile". Pe măsură ce progresezi, devii mai puțin speriat și cu mâna veșnic pe frâne. Începi să te joci cu dihania de metal de sub tine în moduri care te fac să îți dai seama că evoluezi.



Un alt sfat care a devenit unul dintre principiile mele de bază este "always search for a way out". Când conduci, calculezi traiectorii, posibilități. Încerci să anticipezi, să îți dai seama daca TIR-ul va mușca din curbă, dacă mașina va scoate botul de pe străduța laterală, dacă X5-ul se va arunca în depășire fără să te vadă. Mă joc cu poziționarea pe bandă, mă dau pe dreapta când văd o coloană lungă de mașini pe contrasens. Chiar dacă ar țâșni o mașină dintre celelalte, eu voi fi deja într-o poziție din care îmi va fi mai ușor să iau o decizie care să mă avantajeze. 

O afirmație destul de controversată în care cred cu tarie este că "motociclistul are întotdeauna o parte de vină într-un accident". Chiar dacă nu ți s-a acordat prioritate, trebuia să poți să anticipezi. Să mergi cu viteza potrivită, corelată cu nivelul tău de experiență, cât să poți frâna/evita în siguranță. Dacă nu ai putut face asta, o parte din vină îți aparține. Vina de a-ți fi supraevaluat nivelul de pricepere în a struni calul de metal de sub tine. 

În momentul în care te aștepți la absolut orice deși situațiile din trafic sunt în permanență noi, reușești să identifici câteva tipare de comportament. Știi că mașina care merge încet și aparent absent conține un șofer care vorbește la telefonul mobil. Știi că un câine de pe marginea drumului are șanse mari să îți sară sub roți. Știi că mașina care scoate botul de pe o străduță fără vizibilitate nu te-a văzut și deja ți-ai mutat motocicleta cât mai aproape de axul drumului, ca să crești timpul în care ar putea ajunge la tine dacă își continuă mișcarea. Și accelerezi. Ajungi treptat în momentul-cheie în care, dacă ar pica un avion în mijlocul străzii, mintea și trupul tău ar fi pregatite să confere o altă traiectorie motocicletei. Fără să fii surprins. 

Oamenii caută mereu cu înfrigurare să se asigure că sunt situații în care "nu se putea face nimic". Caută vinovați, "moarte conservarilor" și marșuri de conștientizare a existenței motocicliștilor în trafic. De ce ar trebui să te sperie perspectiva că ai în tine tot ce trebuie pentru a te întoarce în siguranță acasă? Trebuie numai să vrei să privești înăuntrul tău. Faceți cunoștință, acolo e prietenul tău cel mai bun. Cel care te va scoate din orice situație, într-un fel sau altul. De tine depinde cum.

***

Dupa 3 sezoane și aproape 50000 km în șa fără incidente majore, fără nicio entorsă/fractură, încă mă consider începatoare. Pe masură ce învăț, îmi dau seama câte lucruri mai am încă de învățat.

O concluzie? Închide această pagină de browser. Îmbracă-te corespunzător. Încuie bine ușa. Încalecă, răsucește cheia în contact... restul e poveste.

joi, 15 octombrie 2015

Singura prin Europa - Ziua 1: Bucuresti - Timisoara

Intotdeauna ma relaxez dupa ce plec la drum. Dupa furtuna gandurile din timpul pregatirilor, primii kilometri efectivi aduc Soare si senin. Zarurile sunt aruncate (sper ca nu la gunoi) si orice ingrijorare devine nefondata. Fight or flight, daca apare o situatie ma concentrez pe solutii. So just enjoy the ride...

Asa s-a intamplat si in dimineata plecarii, dupa ce am scapat in libertate din Bucurestiul aglomerat. Ca prima escala - urma sa ma intersectez la jumatatea drumului cu colegii de la pemotoare.ro, Cristi Predoi si Ionut Ivana. Numai bine ma opresc dupa Craiova cand trebuie sa alimentez, m-am gandit.

Dupa ceva telefoane si peripetii ale lor, opresc in benzinarie si astept. Fix atunci, doua siluete clare de BMW R1200 GS isi taie drum prin razele soarelui de amiaza, mergand in directie opusa. Ii sun, reusesc sa dau de ei si ii intorc din drum.

Motocicletele maiestuoase coboara panta in benzinarie. Lumina portocalie, panouri portocalii, soare si o caldura blanda, atmosfera pe care mi-o amintesc. Crossroads Cafe. Intalnirea a 3 drumeti - una care pleca in Elvetia si doi care se pregateau de o calatorie in Kazahstan. O motocicleta mica si doua mari. 

Intr-un fel parea ca ne stim dintotdeauna, discutam simplu si firesc despre tot ce aveam de gand. Entuziasmul imi tremura in glas, adrenalina drumului nestiut mi se derula deja in privire.

Ne luam bun ramas, cu acel "ai grija" al calatorilor de drum lung care nu stiu cand (si uneori daca) se mai vad. E o emotie greu de descris, o complicitate entuziasta si tulburatoare in acelasi timp, care copleseste pentru cateva momente.

Continui drumul spre Orsova, unde urma sa intalnesc Dunarea mea. Am crescut langa batranul fluviu intr-un vechi oras infloritor, acum uitat, aproape de malurile dobrogene. Desi sunt plecata de multi ani de acasa, un 2014 petrecut in Timisoara si turele dese pe Clisura Dunarii m-au readus aproape de ceea ce imi era familiar. Mirosul apei maloase care curge aparent lin dar stie sa inghita vieti, inseamna "acasa". 

Ma scald in lumina Soarelui de amiaza si aproape nu vad nimic in fata. Drumul e aproape pustiu, savurez fiecare viraj... si zbor, pentru ca e un drum cunoscut, fugaresc apusul de Soare si apuc sa vad culorile purpurii fix deasupra Dunarii, colorand apa in liniste si mister.


Urc apoi pe harta spre Caransebes... virajele de asfalt perfect ma trimit intr-un altfel de peisaj. In amurg, norii amenintatori de furtuna isi lasa cortina cenusiu-albatruie peste muntii din departare, ca o ultima partitura in simfonia zilei. Lumina este laptoasa, ireala, nelinistitoare. Imi e frig, drumul e pustiu si ma simt incredibil de stinghera in voia elementelor naturii. Rezist pana la lasarea intunericului care ma prinde langa Manastirea Piatra Scrisa. Opresc la popas si imi pun combinezonul de ploaie. Vantul aduce parfum de toamna tarzie. Incerc sa imi imaginez cum va fi restul drumului prin Europa. Incalec si imi strunesc calul prin intunericul dens din acele de par...

Motociclismul te face sa fii incredibil de uman. De mic, de nesemnificativ in voia vantului, de fragil in umezeala ploii, de neputincios in bataia Soarelui pe arsita. Nu esti o silueta abia vizibila dintr-o masina. Esti acolo. Soferii uneori se arunca in depasiri, te sicaneaza ca si cum ai fi o mica racheta impersonala. Dar cand "racheta" isi intinde picioarele amortite sau isi incovoaie degetele intepenite in aer, cand da din cap si isi strange umerii obositi, iti dai seama ca acolo e un om...

Nu ma simt in largul meu sa conduc noaptea. Obisnuiesc sa imi calculez trasa in avans, sa anticipez ce va face copilul care se joaca cu mingea in spatele unei masini sau soferul care iese de pe o straduta laterala. Calculez toate miscarile cu cateva zeci de metri inainte. Dar noaptea nu pot face asta si am o sansa mult mai mare sa gresesc.

Acceleram si franam progresiv cu 30-40 km inainte de Caransebes, in functie de vizibilitate. Numaram in gand vreo doua ore pana in Timisoara in ritmul asta si ma dojeneam ca am plecat din Bucuresti atat de tarziu...

Ca si cum i-as fi articulat o dorinta unui duh dintr-o lampa invizibila, peisajul se lumineaza puternic in spatele meu. Pana sa ma dumiresc daca lui Toothless i-au crescut proiectoare, luminitele unui TIR mi se prefigureaza in spate, ca un gigantic pom de Craciun. Dupa ce ma incapatanez un pic sa ma descurc singura, cedez si las treaba asta barbatului necunoscut din cabina. Franez si ii fac semn sa ma depaseasca. TIR cu numar de Ungaria, ma va duce unde trebuie.

Simbioza dintre o motocicleta si un TIR la drum lung poate parea cel putin bizara. Protejata, mergand la mica distanta de peretele aparut la momentul potrivit in fata mea, studiam cu atentie autocolantele si tot ce gaseam oarecum interesant, ca sa treaca mai repede timpul. Intre timp, in mod inconstient, ca intr-un vis, in ajustam viteza in functie de accelerarile/franarile bolidului cat sa pastram o distanta constanta. In viraje, tabloul cu autocolante se muta si ma lasa cateva momente in voia curentilor puternici generati de mastodontul fugar. Rasarise si Luna, far suplimentar in toata povestea asta. Eram fericita.

Mirat probabil, soferul mi-a semnalizat de cateva ori sa il depasesc. Apoi a inteles. Simbioza a continuat, timp in care mi-am jucat partea mea de rol. Am ajutat TIR-ul sa depaseasca alte vehicule lente - prindeam un gol in trafic si ma mutam pe contrasens, facandu-i semn cu farurile sa treaca. Imi multumea cu lumini intermitente.

Intr-un giratoriu de langa Timisoara, stiam ca va face dreapta spre Nadlac. Am accelerat pana am ajuns in paralel si am ridicat bratul stang in semn de multumire. O silueta neclara de omulet mi-a facut cu mana zambind, din cabina monstrului de otel. Sa te ajute la drum lung un necunoscut creaza un sentiment fain. H-YZF-251, multumesc.

Traversez orasul cu amintiri. “Tranzit” e cuvantul care imi vine in minte cand ma gandesc la Timisoara. Un oras aproape de granita, prin care trec TIR-uri incarcate de minuni, precum caravanele Orientului din vechime. Un oras cu oameni frumosi, care nu pleaca nicaieri, in ciuda acestui du-te-vino continuu. Un oras in care resimti acut senzatia de “viata pe un peron”, in care astepti un “ceva” nedefinit… In 2014, a fost ragazul pe care l-am luat fata de mine insami, asteptarea calma si dupa-amiezele molcome de care aveam nevoie pentru a-mi pune gandurile in ordine, departe de forfota orasului cenusiu in care viata nu mai avea parca acelasi gust. „Tranzit‘ e drumul intins unde am scapat de iluzii desarte. Apoi m-am reintors in orasul cu apusuri melancolice al lui Eliade.





Parchez in curtea larga langa o bicicleta si ciocanesc timid la usa. Carina imi deschide usa cu o fata de copil somnoros. Draga de ea, a adormit in timp ce ma astepta. E atat de bucuroasa sa ma vada incat am senzatia ca am ajuns acasa. In timp ce usa se inchide in urma mea, imi recapitulez in minte prietenii castigati in putinii (inca) ani de motociclism. Oameni minunati, care incap acum perfect in cuvantul "familie". Am atatea motive sa fiu recunoscatoare...



luni, 12 octombrie 2015

Singura prin Europa - ganduri de inceput de drum...

Deschid ochii in lumina cenusie a zilei abia incepute, ce se ingana cu noaptea si se prelinge in camera prin fereastra deschisa. Trupul mi se strange sub cearsafurile subtiri... e sfarsit de August si sunt probabil printre putinii razvratiti care se incapataneaza sa creada ca e vara. 

Inca prinsa in lumea oniricului, ma sprijin anevoie intr-un cot si ma rasucesc sa privesc afara pe fereastra. Ma intorc pe partea cealalta plonjand inapoi in perna si primul gand care imi vine in minte in poezia zilei proaspat incepute este... "Unde naiba plec eu singura pe vremea asta?"

Ploaia pare inevitabila; mai primesc si un SMS de la ai mei sa imi aman plecarea ca "e cod galben de ploi". Asa zice la TV. Ma gandesc la combinezonul de ploaie proaspat cumparat si abia astept sa-l testez. Dupa 3 ani de motociclism, instinctul de conservare mi-a invins incapatanarea si am cumparat unul, dupa atata vreme in voia elementelor naturii... Abia astept sa rodez noile cauciucuri touring cu care tocmai l-am incaltat pe Toothless, dragonul meu pasnic de metal care ma poarta cuminte in toate cele patru zari de doi ani (si cateva zeci de mii de km) incoace...

Am toate bagajele adunate, doar sa le pun in rucsac si gentile laterale. Am facut o revizie amanuntita la motocicleta si m-am gandit la tot ce nu a fost schimbat, tot ce ar putea ceda pe drum, in intervalul de 5000-6000 km pe care vreau sa ii parcurg in 2 saptamani (ultima din August si prima din Septembrie, singurele pe care le pot lua impreuna- am voie sa imi iau liber maxim o saptamana pe luna de la serviciul actual). Am bifat aproape toate punctele din checklist, plus alte idei care mi-au venit pe parcurs. Nu am schimbat becurile. Sunt aproape sigura ca nu am uitat nimic altceva... dar sunt sigura ca drumul ma va contrazice. Si pregatita pentru asta.





O tura pana in Elvetia. Merg si in Franta, pana la Mont Blanc de fapt. De una singura. Hotarata cu fix o saptamana in urma, cand planurile de a pleca impreuna cu prietenii din Timisoara in Croatia au picat pentru ca unuia dintre ei i s-a stricat motorul pe ultima suta. M-am organizat cu sufletul la gura, anticipand cu infrigurare ca era ultima sansa pentru un Eurotrip pe anul asta. Si nu se putea fara...

Nu am fost cu gandul la Croatia inca de la inceput, ceva imi spunea ca nu se va concretiza. Nu eram decisa, voiam o tura mai lunga. Si sa nu plec singura. Desi am facut multe ture lungi prin tara singura si m-am intors tot singura cu un an in urma din prima mea tura prin Europa pana in Franta (pentru ca am vrut sa ma intorc pe alt drum)... se pare ca nu am reusit sa imi inving toate temerile. Cu atat mai mult e acum momentul...

De ce singura? Nu te plictisesti asa? Ma intreaba toti cunoscutii. Prietenii nu ma mai intreaba, ei stiu deja. 

Calatoria cu motocicleta e pentru mine o experienta individuala foarte puternica, de la care pot face compromisuri doar cand merg cu prietenii apropiati. Care sunt putini si nu pot fi receptivi de fiecare data cand ma ia pe mine dorul de duca. Lucru care se intampla des - din februarie nu am stat niciun weekend acasa... 

Sunt libera sa plec oricand. Si profit din plin de aceasta perioada a vietii. Sunt constienta de faptul ca nu voi fi mereu pe drumuri. Dar momentan am in mine o sete de nestavilit. De a vedea, de a inghiti distante, de a cunoaste... Poate se va schimba, poate nu... cine poate sti? Acum, in momentul asta, e ceea ce ma face fericita. Mai departe? Viata nu inceteaza sa ma surprinda cu rasturnari spectaculoase de situatie. 

Imi place sa am ritmul meu - sa zbor pe anumite portiuni si sa le savurez pe altele, sa opresc oricand doresc sa fac fotografii sau imi vine o idee de cadru, fara a incomoda alti posibili tovarasi de drum. Sa fac un ocol sa mai vad ceva. Uneori vreau sa ma gandesc la ale mele, plec ingandurata si ma linistesc pe drum. Nu simt nevoia sa vorbesc cu nimeni. Nu imi plac discutiile de dragul discutiilor, iar prietenii stiu asta. Putem sa tacem impreuna si sa fie cea mai frumoasa "conversatie". In lipsa lor, pot tacea si de una singura...

Tura in Elvetia nu va fi una solitara... mi-am facut traseul in asa fel incat sa vizitez cat mai multi prieteni si fosti colegi care s-au mutat de ani buni din tara. Aproape la capatul fiecarei zile ma asteapta cineva... cu o casa, cu o vorba buna. Dau la schimb un mic dar de pe drum si o poveste.




Nu ma pot razgandi. Odata ce imi pun un loc in minte, tot ceea ce fac ma poarta inconstient intr-acolo. Inchid ochii si kilometrii mi se deruleaza in vis, curg pe sub stresinile pleoapelor si se impletesc cu umbrele drumurilor nesfarsite, necunoscute, intr-un dans infinit... calatoria mentala incepe mult inainte de calatoria fizica efectiva. Si odata cu primele rotatii ale cauciucului pe asfalt sub povara celor 220 kg ale dragonului de metal plus rider plus bagaje, vechile temeri se macina si ele, una cate una. 

Nu cred ca exista situatii fara iesire. Asta e curajul meu de cursa lunga. Impreuna cu o vointa pe care o pot considera o persoana separata. Uneori mai tare decat mine, ma ia de umeri si ma indeamna inainte... 

Ma gandesc la asta in timp ce imi leg bagajele pe motocicleta... soarele a iesit, ziua se anunta frumoasa. Ma intalnesc cu doi prieteni la jumatatea drumului si o prietena draga ma asteapta in Timisoara...

Sens pentru “acasă”

Oricât de mult ne dorim să ne pierdem în cele patru zări, avem nevoie și de un loc la care să ne putem întoarce. Un loc care să dea sens plecărilor.

Avem nevoie de sunetul mașinii de spălat, de mirosul de mâncare gătită, să ștergem praful și să dăm cu aspiratorul în timp ce ne frământăm gândurile și le lăsăm în cuptor la foc mic. 45 de minute.

După ce punem casa în ordine și ne dăm suficient cu capul de pereții amintirilor dintre cei patru pereți, după ce am citit o carte bună, am ascultat o muzică preferată și ne-am permis confortul de a nu face mare lucru, decidem să plecăm, să ne facem ordine și pe raftul gândurilor.



Dar să știm că ne vom întoarce, că vom regăsi cactușii crescuți mai mari, șoricelul dormind în colivia timpului trecut, cărțile în aceeași ordine în bibliotecă, aragazul așteptând dansul flamei albastre și mirosul vesel de castane coapte, de cearșafuri proaspăt scoase din mașina de spălat...

Vii de pe drum obosit, cu ochii răvășiți de albastrul depărtărilor și împietriți de curgerea asfaltului cenușiu, cu hainele prăfuite, sufletul ca o sălbăticiune înfometată. Și te înduioșează să ajungi acasă, în ordinea firească a unui Univers care te așteaptă mereu, neschimbat. De fiecare dată.

Povești nespuse...

Dacă m-ai întreba, aș ști să-ți povestesc atât de multe...

Ți-aș spune despre întinderile nesfârșite ale câmpiei, despre vântul care piaptănă deopotrivă părul aspru al spicelor de grâu și pe cel mătăsos al ierbii. Despre foșnetul frunzelor verii, șuierul dintre crengile goale ale iernii.

Despre vântul care se joacă prin haine, prin nări, blând sau dur, care poate deopotrivă să pedepsească și să aline. Despre vântul care mătură gânduri și poate să inspire.

Ți-aș povesti despre munți și măreția lor tăcută, despre curgerea ușoară a Dunării care alunecă în tihnă spre Deltă, asemeni unui om istovit care merge acasă.

Ți-aș spune despre aerul tare cu miros de pământ reavăn, verdeață și pădure atunci când plouă; despre fumul de frunze când treci printr-un sat uitat de timp; despre mirosul de flori de câmp și zăpușeală atunci când simți cerul de sticlă greu ca un clopot deasupra capului înainte de furtună.

Ți-aș desena apusuri de soare în toate culorile, văzduhuri nesfârșite spre care zbori molipsit de senin, curcubee pe sub care te strecori ca o furnică în drumul ei mărunt.

Ți-aș aprinde licuricii înghețați ai stelelor în candelabrul cerului dintr-o noapte friguroasă de Noiembrie, pe un drum singuratic unde sunetul motorului era singurul semn de viață care alunga stihiile.

Ți-aș arăta zâmbind siluete de vulpi curioase, umbre care se fugăresc, se așteaptă... Ai râde de-ai ști că am oprit să mut un melc din mijlocul drumului.

Ți-aș povesti despre oameni simpli și buni, oameni care se apropie cu drag de un drumeț obosit și oferă ospitalitate în schimbul unei povești. Oameni pe care nu îi observi aproape niciodată - vânzători, țărani, copii de pe marginea drumului... oameni în ochii cărora nu privești de obicei; de care ești conștient că există așa cum ești conștient de prezența copacilor dintr-o pădure. Oameni care știu să zâmbească nemaipomenit de sincer și frumos...

Ți-aș mai zice de drumuri, multe drumuri... de toate tipurile de asfalt și marcaje, despre recunoștința față de oamenii care le-au pus acolo să te ghideze când erai foarte obosit. Despre sandwich-uri mâncate simplu, așezat pe o bordură și cafele mult-așteptate la margine de drum. Despre bucuria de a merge împreună cu un șofer necunoscut pe un drum pustiu, om pe care nu îl vei cunoaște vreodată dar pentru care ești recunoscător că ți-a ieșit în cale când începuse să-ți fie teamă.


***

Ți-aș spune câte și mai câte... dar prefer să tac și să ascult despre ce ai mâncat la micul dejun, despre mărunțișuri, copii și probleme de zi cu zi; despre întâmplări cu rude, pentru mine doar necunoscuți... Te ascult pentru că știu că îți face plăcere, pentru că asta e viața ta, pentru că avem vieți diferite și sunt întotdeauna curioasă să înțeleg și alte puncte de vedere. Te ascult pentru că te respect.

Nu mă oprește nimic să încep și eu să povestesc, dar citesc în ochii tăi că drumurile mele nu te interesează, că nu ai înțelege, că nu ai vrea... Nu are sens.

Așa că prefer să tac și să ascult. Să nu crezi că nu am nimic de spus... dar tăcerea mea e mare învolburată care își sparge de țărm valurile propriilor povești. Povești pe care nu le auzi fără să vrei să le afli... și rămân nespuse.

The Beginning Of A Beautiful Friendship...

Invartesc cheia usor in contact. Bordul se lumineaza discret, farul strapunge noaptea prin perdeaua fina de ploaie.
Motorul toarce usor, sunet cald si grav precum vocea unui bariton. Am simtit ca e "pentru mine" de prima data cand l-am auzit. Un sunet care nu are nimic strident in el, ma linisteste. Altfel decat toate celelalte. Inconfundabil.
Nu simt frigul prin hainele groase, windproof. Trag maneta de ambreiaj pana la capat, schimb viteza ferm. O smucitura usoara, semn ca bestia de metal de sub mine e pregatita de plecare. Dau incet drumul la ambreiaj pana simt cuplul si accelerez usor. Sub impulsul plecarii de pe loc, cele aproape 200 kg de fier nu se mai intuiesc, ca si cum m-as grabi singura in noapte.
O senzatie minunata de echilibru perfect, de armonie cu stihiile noptii friguroase. Liniste, multa liniste. Si afara, si inauntru. Nimic altceva in afara de motor, pe care il ascult pentru a intelege cum sa dau comenzile.
O bucurie intensa, dar potolita. Mintea golita de orice fel de ganduri. Atentia ascutita la maxim, o dorinta de anticipare a tot ceea ce ar putea urma. Seninatate.
Sunetul motorului se amesteca cu gandurile, un soundtrack linistitor. Cu ceva timp inainte, nu mi-as fi putut inchipui ca un simplu lucru mi-ar putea aduce o senzatie atat de intensa de libertate, ca m-ar putea apropia atat de mult de mine insami, de esenta mea launtrica. Cine nu a incercat asta nu poate sa inteleaga. In noapte sunt doar eu.
Franez usor si pun picioarele jos. Descalec si admir inca odata liniile fine, aerodinamica eleganta subliniata si de culoarea neagra. Rasucesc cheia in contact si in jur raman doar noaptea si curgerea lina a ploii fara de timp...
***
La inceput mi-a fost teama sa merg, aveam senzatia ca este mult mai puternica decat tot ce condusesem pana atunci si credeam ca nu imi voi putea doza miscarile cat sa o fac sa ma asculte. Am descoperit insa o blandete controlabila in aglomerarea de piese amorfe care pot aduce un pic de libertate intr-un suflet viu.
Pe 23 februarie 2013 am condus pentru prima data prima mea motocicleta - o Honda CB 500 '01, care de anul trecut se plimba prin Timisoara.