vineri, 18 martie 2016

Singura prin Europa: Ziua 7 - Lausanne (II)

Soarele se juca printre crestele muntilor si imi schimba unghiul razelor intepate in viziera pe masura ce urcam spre el, inclinandu-o pe Toothless pe rampele abrupte din pasul senin. Vedeam cate un capat de rampa si haul de albatru si verde, dincolo de parapet. Senzatie intensa de aer curat si un pic frig. Crestele muntilor aveau cusme de zapada, in departare. Fierastraul muntos de piatra vazut in prima jumatate a panglicii ascendente de asfalt din trecatoare se ascunde privirii in doar cateva ace de par, ca un ultim spectacol oferit imaginatiei inainte de a incepe coborarea din Jaunpass. 


Sunt nerabdatoare, mai am doar 30 km pana la Gruyeres. Inca vreo 50 pana la Lausanne. Pot trage de timp un pic dar as vrea sa fiu punctuala - i-am promis lui Micutzu ca incerc sa ajung pana in ora 18, mai apoi sa plecam la intrunirea lui de motociclisti. Si stiu cat de greu se merge fara autostrada. Se poate si repede, dar nu imi doresc. Vreau sa ma bucur de drum, sa-mi umplu ochii de albastru si verde. Balsam pentru suflet.


Peisajul montan se transforma progresiv intr-unul rural, inainte sa am timp sa ma dezmeticesc. Castelul Gruyeres pare ca se ascunde si mi-e teama sa nu il ratez. Intr-un final, cetatea medievala se apropie de mine din departari, cocotata maiestuos pe varful unei coline de unde poate privi nepasatoare furnicile care trebuie sa fi roit in jurul acestui musuroi de Mediu Ev al pamantului timp de sute de ani. Ce va fi fost oare pe aceste meleaguri cu o mie de ani in urma?


Sui in cetate pe un drum nu prea abrupt si sunt directionata spre o parcare de motociclete unde admir ceva dihanii absolut minunate. Timid, dintr-un colt, ma priveste o Honda CBF 1000 argintie. Nu a parcat langa restul, proprietarii de astfel de motociclete stiu eu ca sunt mai singuratici. La modul cel mai serios, nu am auzit de vreo intrunire a CBF-istilor in Romania. N-am iesit nici macar la o bere sa ne cunoastem.





In cetate ma asteapta crampeie de viata multicolora. Multe terase care umbresc chipurile turistilor ce se racoresc, tupilati in spatele cate unei halbe cu bere. Magazine mestesugaresti unde gasesti diverse. Mi-am luat o broderie in alb si rosu cu o cabana elvetiana. 

Muscatele inrosesc pe alocuri albul casutelor. E forfota si viata, dar spiritul e turistic. Mi-as imagina intalnirea dintre o fata care merge sa scoata apa din fantana si un baiat-pastor, dupa lasarea serii. Fantomele unor astfel de intamplari sigur bantuie inca stradutele frumos pietruite, dand farmec locului. Dar toate astea le simti daca incerci sa faci abstractie de multimea de turisti, revarsati in mare parte din autocare venite de peste mari si tari. 

Cativa motociclisti "de duminica", fara bagaje, ma fac sa ma gandesc la modestele posibilitati de plimbare prin imprejurimile Bucurestiului. Motivul pentru care m-am mutat pentru un an in Timisoara, sa vad si alte locuri. Cum o fi sa vii de acasa in weekend sa bei o bere "la Cetate", strabatand Jaunpass ca pe o banala Cheia? O placere scurta pe care am avut-o acum, in trecere, amestecata in multimea localnicilor cu 2 roti care strabat soselele de poveste din Alpii Elvetieni. 




Pana sa ajung sa imi pictez clar in amintire un tablou al acestui targusor medieval, cu toate simturile (cum altfel?), timpul zboara in galop si imi dau seama ca vreau sa vizitez si Chateu Gruyeres. Un maraton de 30 de minute ar trebui sa fie suficient, imi zic in timp ce imi las cizmele moto sa alerge in directia dorita, carandu-ma pe mine imbracata in negru, cu tot echipamentul care atarna de posesoare ca de o motocicleta nereusita, cu 2 picioare in loc de 2 roti. 


Mi-am spus ca urmatoarea motocicleta va trebui sa aiba sidecase-uri, in care sa imi pot lasa casca, jacheta si genuncherele. Aaa, aveam si tankbagul cu GPS si un rucsacel in spate. Sidebag-urile le-am lasat pe motocicleta, cu speranta ca nimeni nu va fi curios sa caute comori in teancul de bluze de purtat pe sub geaca, sprayuri de lant, cabluri de curent si alte povesti de leganat adultii dementi.

Ma adapostesc la umbra castelului. De fapt, mai mult un fel de conac strajuit de cateva turnuri de veghe. Loc in care trebuie sa fi respirat viata familii de nobili mai modesti dar cu siguranta scoliti fain, cu ochi care stiau sa aprecieze o pictura frumoasa si urechi care le indulceau fetele cu un zambet, in compania instrumentelor muzicale gingase. Tapiserii cu gust, care imi aminteau de povestea cu "La Dame a la licorne", multe portrete cu femei delicate sau oachese, barbati sobri sau ganditori si picturi cu scene cavaleresti si mondene, mobilier vechi, masiv, paturi cu baldachin... toate puneau imaginatia la lucru. Aproape ca simteai gandurile si emotiile sufletelor care s-au plimbat prin acele incaperi.




De pe terasa castelului se vede toata valea, inundata cu casutele fostilor tesatori, negustori, tarani, oameni marunti cu vieti simple care probabil abia asteptau, ca diversiune, sa mai urce din vreme in vreme in Cetate si isi priveasca viata dintr-o alta perspectiva.




La intoarcerea in parcare, ma astepta o surpriza. Un om nevoias (ai lor saraci arata un pic altfel decat ai nostri) isi plimba cainii prin iarba de pe pajistea alaturata. Micutele jivine pestrite erau de fapt o mica familie - mama, tatal si un pui. Trupurile lor se impleteau ca argintul viu prin iarba verde-smarald. Se jucau cu niste conuri de brad pe care le aduceau "aport" la stapan cu o bucurie de nedescris, de care nu consideri ca sunt capabile alte fiinte decat cele umane. M-au inclus in jocul lor si, pentru cateva momente, am uitat de timp. Blanita moale a puiului era inlocuita sub palma mea intinsa de blana mai aspra a adultilor, care nu se lasau mai prejos. 

Ne-a intrerupt doar privirea dojenitoare a omului care ii chema indarat. O privire trista, care atarna greu deasupra ierbii, in total contrast cu fapturile vesele si pline de viata pe care le revendica. O privire care mi-a ramas in minte. Intorcandu-ma spre Toothless, mi-am pomenit ochii incetosati de apa sarata. Singuratatea poate fi uneori povara grea. Ne dorim sa fim noi cu gandurile noastre din timp in timp, dar cautam alte fiinte, fara sa ne dam seama. Scoasa din marea aceea de turisti impersonali, preocupati de ale lor, intalneam fapturi veritabile, ascunse ochiului neobisnuit sa le caute. Alt gen de solitudine. Pe care o cunosc.

Ma grabesc spre Lausanne, preocupata sa ajung la timp. Am la dispozitie o singura ora de serpuit prin localitatile mici cu limita de 50 km/h si politisti care pandesc cu pistolul-radar din boscheti, dupa cum zicea Micutzu. 

Satul de caldura si dat jos de pe motocicleta mai mult decat i-ar fi convenit, GPS-ul a cedat nervos. Ruta desenata cu linie ingrosata a disparut ca prin magie iar dispozitivul incins nu putea fi nici macar inchis/resetat, fix cand am ajuns aproape de Lausanne. Il las cu toanele lui si il sun pe Cristi sa imi povesteasca cum ajung la el. Ma tin dupa indicatorul de Evian ca de firul invizibil al Ariadnei, ocolind Lacul Leman. Dupa vreo 5 km, GPS-ul bosumflat ca nu e bagat in seama isi revine in simitiri ca o domnisoara de pension inviata cu saruri si incepe sa functioneze corect. 


Parchez motocicleta in fata casei cu pricina, in lumina portocalie a dupa-amiezii care o dadea spre inserat. Am intarziat nitel invartindu-ma pe drumuri si sunt nerabdatoare sa imi cunosc noii prieteni. Din casa iese sa ma intampine un barbat inalt, cu par lung, tatuaje si o privire blanda. Primitor, ca toti ardelenii, ma invita in casa unde ii cunosc sotia, pe Adriana. Genul de femeie a carei frumusete e una interesanta, completata armonios de personalitate. Si pe cea mica, un bulgaras blond si zglobiu de energie. Un copil foarte placut, prin faptul ca e tot timpul vesela. Cristi e vrajit de rasul ei, imi spune ca e cel mai frumos lucru pe care l-a auzit vreodata. Si il inteleg. Am sentimentul acela cald de "acasa", pe care il ai printre oameni frumosi.


Ne luam motoarele si plecam spre intrunirea moto Celtic's. Triumph-ul negru al lui Cristi il conduce cuminte pe Toothless spre adunarea motociclistilor, ascunsa pe un camp, printre lanuri de porumb despre care nici nu visezi ca pot ascunde crom stralucitor. Culegem de pe drum un alt prieten de-al lui Cristi, tot roman.



Ascultam concertul rock si ne incalzim la un foc de tabara. Fara bere, ca suntem cu motoarele. Membrii diverselor cluburi de motociclisti isi amesteca vestele cu insemne printre prieteni. Figuri aspre, serioase, brazdate de timp. Un fost motociclist (probabil), in scaun cu rotile... 

Noul meu prieten le povesteste cunoscutilor ca am venit aici pe roti din Romania. Zambesc timid. Numarul de inmatriculare al lui Toothless e privit cu o usoara incruntare de cei care trec pe langa ea. Merg la standul de tricouri, vreau sa plec de aici cu o amintire. Vanzatorul ma priveste usor condescendent si imi spune ca nu au tricouri "de fete". Probabil ca arat ca o pasagera entuziasta. In cele din urma se gaseste unul pe masura mea. 

Ne intoarcem acasa pe noapte si admir cu sufletul la gura, in goana vantului racoros de Septembrie de pe motor, o vale strajuita de munti si inundata de razele argintii ale Lunii. Imi doresc sa opresc clipa. As sta un pic in tacere, sa-mi ratacesc ochii si sa nu ma gandesc la nimic, dar e tarziu si noul meu prieten sigur vrea sa ajungem acasa.

Am pastrat totusi clipa cu mine, o am si acum. Doriti sa o vedeti? O parte din ea, ultima imagine de cand am plecat de la Celtic's Party... restul e la mine.


luni, 7 martie 2016

Singura prin Europa: Ziua 7 - Lausanne (I)

Cum e sa te trezesti intr-o dimineata insorita, intr-o tara de poveste pictata in culori naturale atat de vii incat nu poti sa ai ganduri mai putin colorate? Poate suna idealizat dar asa m-am simtit eu in dimineata celei de-a saptea zile ale calatoriei mele.

Am "indurat" campiile aride ale Pannoniei care m-au purtat spre Vest, m-am bucurat de drumurile frumoase ale Austriei mele dragi, mi-am prins urechile in problemele tehnice din Germania si multe, multe road works... ca sa ajung aici. Iar acum eram hotarata sa savurez destinatia mult-visata pe indelete, ca o prajitura scumpa pe care o mananci la un restaurant de fite.


Beau cafeaua intr-un salon cu aer medieval iar soarele isi cerne fasciculele multicolore in farfuria mea, prin ferestrele cu vitralii, ca intr-o catedrala gotica mult mai prietenoasa. Casa e intr-adevar medievala, construita pe la 1500 si permanent ingrijita, restaurata. Grinzile de lemn masiv de deasupra, ferestrele subtiri cu cadre metalice care sustin geamuri pictate in scene rurale, mobilierul simplu si politetea deosebita a doamnei mai in varsta care are grija sa nu iti lipseasca nimic la masa, te transporta practic in alta lume.



Scriu toate acestea intr-o zi mohorata de inceput de primavara, intr-o cladire cenusie dintr-un oras cenusiu, amintindu-mi de noroiul care imi va stropi din belsug ghetele si mansetele pantalonilor cand voi iesi din nou afara, de fetele posomorate ale oamenilor necajiti care merg pe strada. Traim intr-o tara care, desi nu inceteaza nicicum sa ma surprinda cu frumusetile ei, tot are un aer de "lumea a treia". Saracia si lipsurile ne-au transformat, nu suntem obisnuiti sa avem in jur oameni cu fete atat de senine si amabile, e o stare straina de noi. Comunismul ne-a consumat aprecierea pentru eleganta, in special cand vine vorba de lucruri care nu sunt alea noastre. Am ars etape, le-am sarit, le-am ascuns. Vorbim despre tarile vestice cu regret in glas, stiind ca nu vom putea ajunge vreodata ca ei. Si avem dreptate. Istoria ne-a pagubit de astfel de aspiratii.

Ma simt incruntata la masa, in ciuda zilei senine si fara sa am vreo suparare anume. Un cuplu de tineri iau micul dejun mai incolo si se joaca cu micutul lor copil, razand. Noi nu suntem obisnuiti sa fim asa - tinerii nostri muncesc zi-lumina si uita sa se bucure de viata. Se inhama la credite pe zeci de ani pentru o casa, stau ore suplimentare peste program, neplatiti, in speranta ca vor obtine o promovare si isi rod orele in cutii de sticla si beton, in lumina nepasatoare a neoanelor. Majoritatea cu grija zilei de maine. Suntem din lumi diferite.

Diferenta se vede si in traficul relaxat, pe masura ce accelerez pe Toothless-ul incarcat de bagaje. Calul meu negru se crede scapat in libertate pe soseaua rurala perfecta mirosind a flori de camp si are tendinta sa o ia la goana. Muntii ne arunca priviri albastre din inaltul zarilor si imi strunesc dihania de metal cat mai aproape de limita de viteza in timp ce imi dizolv ochii in peisaj. Nu mai am niciun fel de ganduri, traiesc clipa. 

Privind retrospectiv, e genul de amintire care ma face sa cred ca, in eventualitatea in care firul meu de poveste s-ar termina maine, nu mi-ar parea rau. Am fost fericita. 

Si totusi, mai am de povestit...

Traficul este incredibil de degajat. Sambata dimineata toata suflarea pare amortita. Iar cele cateva masini pe care le depasesc pe strada par sa fie pe pilot automat. 





Imi amintesc incidentul de ieri. Iesind din Munchen, am vazut cu coada ochiului cum o masina a taiat doua benzi fara sa se asigure. Am franat tare si scurt, sa nu fiu inghesuita in parapet. Furca lui Toothless s-a comprimat violent dar prompt. Am claxonat lung in timp ce efectul intarziat de adrenalina imi taia respiratia. 

Situatiile imprevizibile din trafic nu ma mai sperie, stiu ca orice e posibil. Dar ma surprind, nu atat situatiile in sine cat constientizarea posibilitatii de a-mi rupe filmul intr-o secunda. Exista o plaja limitata a situatiilor pe care le putem evita in trafic, bazandu-ne pe reflexele dobandite. Poti evita o masina care scoate botul de pe o straduta laturalnica. Nu poti evita un TIR care pierde brusc directia cand e langa tine intrucat soferul a adormit. Zilnic te scalzi intr-o mare de posibilitati. De a trai sau de a muri.

In fata erorii umane actionez moderat. Cu totii gresim. Nu injur soferii neatenti, nu colectionez oglinzi si nu impart picioare in portiere. Il ajung din urma doar, merg cateva secunde in paralel cu ei si ii privesc. Unii nu ma privesc inapoi. Altii imi arunca priviri furioase. Ei nu inteleg. Si mai e o categorie, a celor care se infioara atunci cand privirile ni se intersecteaza. Fac un semn de parere de rau cu mana. Vad un alt om. O femeie care le-ar putea fi sora, prietena, sotie. Un suflet intr-o coaja de nuca ce se poate sparge cu o simpla miscare gresita din volan.  


Pe masura ce inaintez, tinutul Interlaken incepe sa isi desfasoare straiele de turcoaz in fata mea. Intinderi mari de apa clara, de un albastru ireal. Naucita de culorile imposibile, am sentimentul ca pana si asfaltul este placut la atingere si daca as pica, as avea senzatia pe care o ai cand iti treci peste piele o naframa de matase...



Micutzu mi-a propus ca in drum spre ei sa vizitez Gruyeres, un mic orasel medieval aflat pe o colina. Trebuie sa ma grabesc nitel, mai pe seara zice ca va merge la o intrunire locala de bikeri si as vrea sa il insotesc. Si totusi nu ma pot abtine sa opresc sa fac fotografii...



Urc un pas abrupt in niste ace de par destul de stranse. Multumesc in sinea mea ca drumul e absolut pustiu. Dealurile imbracate in catifea verde se tes in fasii care isi schimba culoarea cu fiecare suta de metri parcursa. Peisajul este de asa natura incat as putea face mii de fotografii diferite. Unghiurile sunt o sursa infinita de inspiratie, privelistea se schimba constant si movilele hercinice capata noi si noi forme in goana vantului din parbriz. 


Dupa o cotitura caut urgent un loc sa opresc 2 minute intrucat privelistea care mi se desfasoara in fata imi taie respiratia. Cea mai aspra creasta de versant muntos pe care am vazut-o vreodata piaptana cu dinti ascutiti azuriul cerului. Frumusetea e salbatica, total nepasatoare fata de ideea umana de comfort, creata parca dinadins sa nu poata fi in vreun fel subjugata. Picior de om nu pare sa fi calcat vreodata prin acele tinuturi vitrege, ramase neschimbate de la inceputurile lumii. Mi se pare ca am nimerit intr-un film cu efecte speciale. Vorba lui Bula, cand a vazut prima oara o girafa: "Asa ceva nici nu exista"...

In momentul asta ma opresc cu ochii mintii la aceasta imagine. Spuneti si Domniile Voastre ceva. Orice. Daca puteti.



marți, 1 martie 2016

Singura prin Europa: Ziua 6 - Interlaken

Sar din pat dupa ce pleaca Iuli la serviciu, animata de entuziasm... inapoi la drum cu mine! Spre destinatia finala, Elvetia. In momentul asta mi se desfasoara in minte ca un taram spectaculos, de basm, in care peisajul iti taie respiratia si totul e ultra-scump (deh, legendele urbane...). Aflu mai tarziu ca am avut dreptate. In ambele cazuri.

Mi-am luat ramas-bun de la prietena mea cu inima stransa, nestiind cand o mai revad. Ani multi au trecut intre noi si nu mai suntem aceleasi. Intotdeauna las o parte din suflet in urma cand plec de langa prieteni. Cred ca "familia" nu inseamna doar rudele de sange, ci toti acei oameni care te vor in viata lor si se bucura ca te au aproape. Daca ai noroc macar de cativa astfel de oameni alaturi, nicio incercare nu mai pare dificila. 

Am "dispozitii" sa trag bine usa dupa mine cand plec, ca sa nu mai fie nevoie sa returnez cheia. Ceea ce si fac, dar rucsacul meu indaratnic tine sa se prinda la usa. Rad in sinea mea, imaginandu-mi ce fata va face Iuli cand va vedea o zdreanta de-a mea suvenir, in timp ce scot briceagul si tai bucata de material. Ultima legatura a fost rupta, nu e nimic sa ma mai tina in loc. Nici macar o invazie extraterestra, caz in care as invata probabil sa merg cu pasager. 

"All lights are green, all systems are Go" - imi amintesc vorba prietenului Cezar (Tsunami), motociclist vechi si la fel de pasionat de drumuri lungi. Ceva mai fanatic decat mine. A facut in 10 zile Nordkapp dus-intors cu Kodiak, o ursoaica BMW R1150 GS. L-am urmarit cu Spot si l-am ghidat intr-un punct de cotitura. El m-a ajutat sa depasesc o perioada dificila din viata mea si sa-mi continui visul de a motocicli pana departe. A facut ceea ce nu mai facuse nimeni atunci - a crezut in mine. Cand nu mai credeam nici eu. 

"Imagineaza-ti doua motociclete de touring si un cort, pe coasta Irlandei. Una dintre motociclete e a ta." Imi era greu atunci sa imi vad vechea motocicleta, Honda CB 500, transformandu-se intr-un touring pursange. Dar am perseverat, cu ce aveam. Nu am ajuns inca in Irlanda, dar acum pare la o aruncatura de bat. Nu am mers impreuna, dar sfaturile lui sunt mereu cu mine si m-au ajutat sa raman in viata.

Ma gandesc la toate astea si inca altele in timp ce zbor pe autostrada nemteasca fara limita de viteza. Am un sentiment ciudat in timp ce, mergand cu 160-180 km/h sunt depasita usor pe banda a doua de bolizi care ma devanseaza fara mila, la viteze care ar putea concura cu un avion la decolare. Abia reusesc sa mai depasesc cate un nefericit, ca sunt nevoita sa reintru pe banda intai pentru a face loc cate unei rachete. 

Incerc sa mananc autostrada pana la Bregenz (Austria) cat mai rapid, ca sa ma pot bucura in voie de drumurile din Elvetia. Odata ajunsa in Bregenz, imi voi seta GPS-ul sa ma duca fara autostrazi. In afara de frumusetea peisajului, unul dintre motive e ca vigneta de motocicleta in Austria e 5 Euro/an iar taxa de autostrada in Elvetia e 40 Euro... si nu mi se pare corect.



Iau pranzul in Bregenz si ma bucur de putina liniste dupa vuietul autostrazii si un pahar de suc rece de mere, alaturi de o pizza nu prea reusita, la o terasa aproape de centru. O scuterista in varsta si cocheta imi zambeste amabil cand imi mut lighioana incarcata de bagaje sa ii fac loc sa iasa din parcarea pentru vehicule pe 2 roti. Suntem de acelasi fel, doar motoarele difera un pic. Si imbracamintea. Se uita plina de curiozitate la Toothless si la stapana ei in armura prafuita si imi multumeste. Vad in ochii ei albastri o libertate calma si ingaduitoare, care se izbeste de marginile pupilelor ca o mare involburata si stavilita. Unii oameni au o eleganta aparte, stiu sa traiasca frumos si asta se reflecta intr-un echilibru desavarsit pe care, fara sa vrea, il reflecta in exterior. Mi-ar placea sa imbatranesc la fel de frumos. 

Trec granita in Elvetia si primul lucru care ma infioara e mirosul de flori de camp. Sau fan cosit. Parfumul asta ma va insoti peste tot in aceasta tara de poveste, care parca a fost creata pentru a demonstra ca perfectiunea exista, dar nu e accesibila oricui. Admir sirul de casute ordonate din localitatile mici, drumurile secundare serpuite cu asfalt perfect si iarba de un verde navalnic. O tara predominant rurala, care trebuie sa fie locuita de oameni delicati, care stiu sa aranjeze orice coltisor astfel incat sa devina "cosy". 



Am vorbit cu Micutzu, prietenul la care vreau sa ajung in seara asta. Pe masura ce trece timpul, imi dau seama ca ideea de a ajunge la Lausanne dintr-una e total nerealista. E vineri dupa-amiaza si inaintez foarte greu pe drumurile care serpuiesc prin munti si satele dese cu limitari de viteza. Toata lumea deja pleaca in weekend. Multe rulote. Imi recomanda o tinta mai realista si pitoreasca - Interlaken.

Pe Micutzu l-am cunoscut intamplator pe Internet, avem o prietena comuna. A auzit de drumurile mele si mi-a propus sa ii vizitez. De cativa ani s-a mutat cu familia in Elvetia - e frumos dar localnicii nu sunt cei mai primitori oameni iar ei, ardeleni sadea, s-ar bucura sa mai schimbe o vorba in graiul natal. Nu ne-am vazut niciodata live si sunt la fel de fascinata ca si in cazul Alexandrei si al lui Robert, cum au ei incredere sa ma primeasca in casa lor? Pe mine, o necunoscuta pe care nu au vazut-o niciodata... Sunt convinsa ca voi intalni alti oameni minunati, si asta ma anima. 


Pe masura ce merg, imi permit sa imi umplu casca de exclamatii de uimire si bucurie. Nu ma aude nici naiba si peisajul e mirific. Atat de putin iti trebuie ca sa fii fericit, de ce sa fie atat de complicat? Nu exista fericire permanenta, dar care sa fie mai intensa decat bucuria unui moment in care te pierzi complet? Exaltarea acelor zile in care ma minunam de una singura, perindandu-ma prin tinutul de basm, m-a urmarit tot anul urmator si m-a scos din alte momente grele. Mi-a adus aminte de cine sunt si unde am ajuns. Doar eu. Nu ma consider cea mai curajoasa dintre femei - daca pentru multi e doar un drum banal prin Europa, pentru mine a insemnat ceva.



Ajung pe seara in apropiere de Interlaken, dupa ce trec de un detour masiv pe langa Zurich (iarasi road works...) si strabat Luzern, un mic orasel cochet. Traficul e foarte relaxat, nimeni nu se grabeste iar calmul lor este prea mult pana si pentru mine. Ei nu vor totusi sa ajunga la Lausanne... 



Am parte de un amurg pictat in culori de purpura printre muntii care isi reflecta chipul in lac. Ma relaxez fluidizand comenzile motocicletei in tihna pe drumul ce margineste lacul si deja caut o pensiune. Gasesc una aproape pustie si destul de bizara, ca o casa cu stafii. Mai caut. Nu departe, gasesc o casuta veche renovata, in localitatea Alpnach. Apartine unei familii care a renovat-o timp de generatii, inca din Mediul Ev. Fix pe gustul meu.



Savurez cateva feliute de branza autohtona cu verdeturi si, bineinteles, un pahar de suc de mere. Plonjez apoi in lumea viselor, afundata in patul moale din camaruta "cosy", decorata parca pentru un copil mai mare. Aerul curat si tare de munte e balsam pentru suflet. In conditiile astea, vorba hispanicilor: "Yo no se manana"... dar cui ii pasa? Nu cred in Paradis, dar daca exista, probabil e in Elvetia. Cel putin pentru mine.