Motociclismul de touring te schimbă ca om.
Devii fugitiv. Te trezești că stai într-o încăpere plină cu oameni și nu ești acolo, ci undeva pe drum. Începi să preferi mirajul depărtărilor reuniunilor sociale. Te vezi cu prietenii doar în timpul săptămânii, după serviciu. Pentru că în weekend ești la fel de absent ca și cum ai avea o familie. Doar că familia ta e compusă din munți, păduri și ape, copii care zâmbesc din sate uitate de timp, bătrâni care îți dau binecuvântarea și prieteni dragi care te primesc în casa lor la ceas de seară...
În cască ești mereu singur, chiar dacă te plimbi cu alții. Asta dacă nu ai Intercom. Eu nu am. Nu poți împărtăși imediat impresiile despre o întamplare de pe drum. Fie le ții pentru mai târziu și le țeși în povești, fie ți le spui singur și le faci uitate... Te înveți să taci, să rămâi tu cu tine. Mai târziu, când nimerești iar printre oameni, rătăcești tot înăuntrul tău, cu un zâmbet pierdut... și nu ești în stare să descrii ce ai simțit atunci. Te închizi în tine și lumea nu înțelege de ce.
Te cuprinde o stare de neliniște când ești nevoit să rămâi prea mult într-un loc. Iarna e definiția Iadului însuși. Te simți captiv, ca o pasăre în colivie. Devii spartan, îți refuzi plăceri pentru a avea bani de benzină să mai pleci. Și aștepți, depeni nopțile lungi de iarnă la povești pe marginea unei hărți...
Nu te mai sperii și îngrijorezi de multe lucruri. Devii incredibil de calm și senin, trecut prin furcile caudine ale asprimii drumurilor despre care nu poți povesti. Oamenii se agită în jurul tău din probleme banale iar tu îi privești în tăcere. Ai vrea să spui ceva dar nu mai știi ce anume. Unii interpretează asta ca pe o atitudine de superioritate. Alții cred că e nepăsare. Niciunii nu știu cât de ușor ți se îndoaie sufletul ca o trestie în bataia vântului sub armură când vezi o bătrână stând pe prispă cu ochii pierduți pe ulicioara unui sat...
Devii un om care se simte bine și în propria companie, care nu mai caută mulțimi în care să își înece șoaptele sufletului. Vorbești cu tine, te asculți... deveniți apropiați.
***
Un singur lucru nu poate fi compensat de nimic în goana asta continuă, în fuga de tine și împreună cu tine însuți - căldura oamenilor dragi, a prietenilor, familiarul. Cea mai frumoasă dimensiune a motociclismului este cea umană: străbați lumea în lung și în lat ca să ajungi, în cele din urmă, în brațele cuiva...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu