Singura prin Europa - Ziua 4: Heiligenblut - Munchen

Ma trezesc inainte sa sune ceasul in camaruta primitoare a cabanei din Alpi, nerabdatoare sa imi revad noii prieteni. Ma ia cu frig in timp ce imi caut in rucsac haine uscate. Mi-am pus combinezonul dupa ce ploaia a devenit mai serioasa cu o zi inainte dar cizmele nu sunt waterproof. Si manusile sunt inca umede, dar se vor usca in mers. 

Deschid fereastra si aerul tare de 7 dimineata imi umple plamanii, ma invioreaza instant. Ceata incepe sa se ridice usor, cu fiecare privire pe care o arunc pe geamul restaurantului, in timp ce povestesc cu Alexandra si Robert la micul dejun. Soarele e deja sus la 9 dimineata, cand ies impreuna cu Robert sa ungem lantul la motociclete. Imi spune ca e ingrijorat, lantul meu nu arata bine deloc, e pe duca. 

Ghimpele e acolo, in capul meu. Revad lista cu operatiunile de service pe care mi le-am propus inainte de drum. "Schimbat rulmentii de jug" - check. Rulmentii roata fata - check. Curatat etrieri, schimbat lichid de frana. Schimb ulei si filtru de aer, bujii. Verificat incarcare - releu, baterie, alternator... 

Nu am apucat sa schimb becurile de la faruri - ochii galbeni ai lui Toothless sunt mai degraba potriviti pentru o pisica batrana, pe jumatate chioara. Si mai era... "verificat pinionul de atac". Am curatat si intins lantul la service. Cred ca au estimat ca va tine mai mult... "5000 km?" -  am intrebat neincrezatoare. 'Esti sigur?". Nu era sigur... dar asta nu m-a oprit. Si totusi, a cedat cam repede...

Cu un an in urma eram singura, tot aici. Cu aceeasi problema - lantul largit. Dar atunci nu era dus de tot si am gasit un service auto unde am rugat un mecanic sa mi-l stranga. 20 Euro. Nu voiam sa fac Grossglocknerul daca aveam cel mai mic dubiu legat de starea tehnica a motocicletei.

Nu fac compromisuri cand vine vorba de siguranta. Nu imi pasa daca ma ploua si nu am costumul de ploaie la mine. Nu ma opresc daca trebuie sa ajung undeva si incep sa ma doara incheieturile. Stiu sa trag de mine atunci cand sunt obosita, incerc sa fac abstractie de frig sau de caldura pana in momentul in care simt clar ca ma fura peisajul si trebuie sa opresc inainte sa fac o prostie. Dar nu plec niciodata la drum lung fara o revizie tehnica amanuntita. Imi fac o lista cu tot ceea ce mi se pare ca ar putea deveni o problema. Cer sfatul prietenilor. Si ma gandesc la ceea ce nu a fost verificat demult. Sau deloc.

Nu ma pricep mai deloc la mecanica, dar o cunosc deja pe Toothless suficient cat sa "simt" cand ceva nu este in regula cu ea. Am descoperit accidental problema cu rulmentii de jug inainte de plecare, cand mi se parea foarte instabila pe curbe. Dupa operatiunea complicata de service, m-am jucat tarziu la ceas de noapte cu motocicleta prin oras, cuprinsa de o bucurie salbatica. Se simtea o diferenta notabila, ghidonul nu mai "fugea" stanga-dreapta in viraje. Dar tot se simtea o instabilitate in roti. Dupa ce am insistat pentru o verificare suplimentara si mi s-a spus inca odata ca sunt paranoica, am descoperit ca si rulmentii de la roata fata erau dusi...

Mi se pare putin probabil ca Toothless sa se imbufneze tocmai acum dar nu se stie niciodata... sunt cu Alexandra si Robert, cel putin temporar, iar asta imi da siguranta. Urmeaza sa ne despartim dupa pasul Alpin inalt - ei se intorc in Graz, de unde pleaca intr-o mini-vacanta in Italia. Eu continui pana la Munchen unde ma asteapta Iuliana, fosta mea colega de facultate, o buna prietena pe care nu am mai vazut-o de ceva ani, de cand drumurile noastre s-au despartit. In Germania trebuie sa gasesc un service moto sa arunce cineva o privire... 

Pornim la drum, un zbor efectiv prin virajele de asfalt perfect care valuresc prin munti. Mergem in formatie, ne rearanjam pe banda in functie de situatie. Mana micuta a Alexandrei imi indica o cascada spectaculoasa pe partea stanga a drumului, din goana sprintenei NC 700 X. Ma pierd in regretul ca nu am o camera GoPro... si ca nu pot opri sa fac o fotografie cu cascada, pentru ca nu sunt singura si am zis ca mergem intins. Cu toate aceastea, am memorat imaginea atat de bine incat o vad si acum, in timp ce scriu. Amintirile nu au toate fotografii, nici chiar in era digitala. Imaginile statice  ajuta la derularea unui film pe care il stie doar cel care l-a trait...

Taiem ceata in viraje si ajungem pe culmile insorite. In aceasta parte a Grossglocknerului nu am mai fost, un dead-end unde se desfasoara privirii un lant muntos marginit de un lac glaciar. Poti admira anatomia completa a unui ghetar, asa cum am invatat la ora de Geografie. Robert imi spune ca peisajul era cu mult mai spectaculos acum vreo 20 de ani; ghetarul s-a mai topit in timp. Incalzirea globala. 

Peisajul taie respiratia. In jos pe panta cresc cu nepasare Flori de Colt, protejate prin lege. Alexandra a vazut o marmota. Intram intr-un locas in care putem admira un copac vechi de 6000 de ani, descoperit in ghetar in anul 2014. Ma intreb de ce l-au expus pur si simplu - lipsit de invelisul rece si protector, se va deteriora in doar cativa ani...

Urcam apoi la Hochtor (2504 m). Ma concentrez pe viraje in timp ce accelerez, ca sa nu ma ia ameteala de la inclinarile succesive in pozitii oblice dubioase. Imi plac mult urcarile, desi am rau de inaltime. Nu imi plac, in schimb, virajele in coborare. Simt presiunea perfectiunii - daca le iau in viteza si nu aproximez bine curba, Toothless va prinde aripi si vom zbura in decor cu mai mult talent decat daca as turna Red Bull in rezervor.

O imagine cutremuratoare la coborarea de pe Grossglockner. Traficul oprit, coada de masini si motociclete. Accident. Trec pe langa o Honda Transalp tavalita rau dar pusa pe cric, recuperata din prapastie. Un elicopter a luat motociclistul ranit, despre care sper ca este in viata... 

Cred ca orice pasionat simte o strangere de inima cand vede o motocicleta accidentata. Imi amintesc de prima cazatura cu motorul, cand am blocat roata fata de la vechea mea Honda CB 500. Aveam doar vreo 2000 km in sa si nu stiam inca sa franez tare. Imi amintesc vag cat de tare m-a durut corpul de la incordarea de a lovi asfaltul, in zilele urmatoare, dupa ce a trecut adrenalina. Eram echipata full si nu am patit mare lucru. Dar nu imi pot scoate din minte scrasnetul motorului care se taraia pe asfalt. Un zgomot metalic infiorator, care incapsula insasi potentialitatea Mortii. Un sunet pe care l-am pastrat in minte ca pe o mustrare - pentru ca uneori este ultimul lucru pe care il mai aude un motociclist...

Ma despart de Alexandra si Robert in Fusch, unde vreau sa opresc de pranz. Ma lasa la o pensiune draguta, biker-friendly. Ne vom revedea in Graz, la intoarcere. Mai am mult pana atunci, nu ma pot gandi inca. Ma asez la umbra unui copac din gradina descoperita, printre flori galbene de munte, si comand un suc de mere, care imi place atat de mult in Austria.

De acest orasel mic dar cochet ma leaga o amintire extrema, din urma cu un an. Cea mai rece torentiala pe care am prins-o vreodata fara echipament. 80 km, venind de la ghetarul Dachstein cu Cristi Damian si alti prieteni. Am plecat de dimineata la plimbare incolo, netinand seama ca Soarele ardea mai tare decat era normal. Semn prevestitor de ploaie. Am plecat ca floricelele, fara combinezoane de ploaie. Ne-am intors patrunsi pana la piele de apa rece, inclestati de motociclete. Eram muta de frig si aveam acvariu si in cizme, care plescaiau la fiecare pas cand am reusit sa ma dau jos de pe motor, aproape cazand. Nu ma mai ascultau picioarele. Am stat sub dus in apa fierbinte timp de jumatate de ora si inca tremuram. Am pus 4 pulovere pe mine si am mers la cabana de alaturi sa ne incalzim la foc. Cu toate ca nu a fost placut, e una dintre cele mai frumoase amintiri. Pentru ca am impartit-o cu prietenii si nu poate fi "poveste pescareasca".

Beau o cafea zdravana si plec spre Munchen. Mai am 180 km pana voi sta la povesti cu Iuliana. Schimb viteza inaintea unui viraj si timpul mi se comprima intr-o secunda de slow motion. Dupa miscarea ferma a schimbatorului, eliberez ambreiajul si nu simt nimic... apoi smucitura brutala ma arunca inspre rezervor. Nu e bine. Mai schimb odata si aud scrasnetul lantului care trece prin pinioni fara sa prinda. In fata vad chipul ingrijorat al lui Robert si ma nelinistesc. 

Caut o benzinarie. Gasesc si un motociclist neamt care isi alimenta Aprilia nou-nouta. Se ofera sa intrebe la o reprezentanta auto din apropiere de un service moto. Ma conduce apoi la un mic garaj Suzuki, unde drumurile ni se despart. Ii multumesc si sunt din nou recunoscatoare in sinea mea ca viata imi scoate oameni faini in cale fix cand am nevoie de ei. Ingerii pazitori exista, si sunt alti oameni.

Baietii de la service-ul Suzuki imi strang lantul la maxim si clatina din cap cu neincredere. Le spun ca mai am 3000 km de mers. "Maxim 1000" e verdictul. Pornesc spre Rosenheim cu 1000 de kilometri de calcule in cap. Opresc intr-o benzinarie cu free Wi-Fi si sun la Louis Moto. Nu au lant pe stoc. Ii dau mesaj lui Marian, prietenul motociclist care a locuit un an in Munchen. Imi spune de Polo Motorrad. Ii sun. Nici ei nu au lant pe stoc. 5-8 zile lucratoare. Nu pot astepta atat, maine voi ramane in Munchen si trebuie sa rezolv cumva.

Dau gata toate variantele si continui spre Iuliana. Nu vreau sa ma mai gandesc la asta acum. Vorba lui Scarlett O'Hara, "I'll think about it tomorrow." Alte raspunsuri nu am inca. Lantul se aude chiar si pe fundalul zgomotului de autostrada. Ma simt ca o vrajitoare calare pe o motocoasa, si ma gandesc la cati copaci as taia cu succes pe drum...

Ajung in Munchen. Welcome! GPS-ul incearca sa ma duca pe diverse drumuri care sunt blocate de road works. Nu nimereste, saracul. Ma invartesc in cercuri pana incep sa ma enervez. Nu vad nimic interesant din oras. Ajung intr-un final apoteotic pe strada Iulianei, in fata blocului ei. Moment in care constat ca vechiul meu telefon s-a stricat si nu o pot suna pentru ca nu mai afiseaza numele, doar numerele de telefon. 

22:30, pe o strada pustie de la periferia Munchenului, in fata blocului in care trebuia sa stau, fara posibilitatea de a anunta ca am ajuns. Astept 15 minute pana trece cineva. Intreb de loc cu free Wi-Fi. Un Burger King, la 1 km distanta. Intru si reusesc sa ma conectez la o retea cat sa ii scriu Iulianei, sa o rog sa iasa sa ma astepte. 

In mod paradoxal, primul grai pe care il aud in Munchen este unul romanesc. Cativa negriciosi stau la o masa mai incolo, si unul zice: "Haideti bah sa plecam de aici ca poate cheama astia Politia...". Ranjesc larg in sinea mea, in timp ce imi prind tankbagul cu magneti inapoi pe rezervor. Un altul face o remarca despre cum ar incapea motocicleta mea intr-o duba, moment in care ma bucur ca nu imi pot vedea numarul de Romania. Ating in treacat cablul de securizare pe care il tin legat peste bagaje... e suficient de solid, in caz ca... Imi inchei jacheta, imi pun casca si manusile la repezeala. Nu ar fi rau sa dispar cat mai repede.

Ma intalnesc in sfarsit cu Iuliana si povestim putin pentru ca e tarziu si a doua zi are serviciu. Iar eu trebuie sa imi rezolv problema, in unicul mod posibil. De aici nu mai pot nici sa ma intorc acasa cu motocicleta pe roti...