sâmbătă, 19 noiembrie 2016

O clipă de liniște...

Roțile Valkyriei se rotesc tot mai încet și se afundă ușor în șuvițele moi ale ierbii pline cu frunze uscate de pe marginea drumului. Atât de lină e oprirea încât rămân suspendată o fracțiune de secundă între cer și pământ, interogativ. Realitatea gravitației nu mă iartă și sunt nevoită să cobor picioarele din scărițe, sprijinind echilibrul delicat al bolidului de 250 kg de sub mine.

Ridic viziera și ascult liniștea în timp ce inspir adânc, ca un prizonier ce vede pentru prima dată lumina zilei. Săgeți ascuțite de senin blând îmi străpung cenușiul privirii, o licărire străină pentru ochii antrenați cu semiobscuritatea și lumina moartă a neoanelor. Zâmbetul palid al zilei de Noiembrie târziu se cerne prin verdele crud ce îmbrățișează baza copacilor desfrunziți, împodobiți cu beteală din rouă și pânze de păianjen, realitate puțin probabilă care te petrece cu gândul în împărăția oniricului. Visez?


Mă bucur în sinea mea că sunt acolo, priveliștea rezonează cu ceea ce simt. A fost un an lung, deși pare că a trecut repede. Evit ușor privirea celuilalt călăreț. Sunt departe, înot in noiane de gânduri împotriva curentului pentru a reveni în momentul prezent. Mă bucur și nu mă pot exprima. O bucurie neobișnuită, amestecată cu cinism tăios. Viața ia turnuri neașteptate și dă lucrurilor o cu totul altă formă decât ne-am imagina. Dacă ar putea căpăta un chip, ar râde în hohote de nedumerirea de pe chipurile noastre...

Răsucesc cheia în contact - îmi place țăcănitul acela familiar care sună a preludiu de vis de zbor. Port cu mine tolba de povești care așteaptă să fie scrise. Mai am nevoie de un singur drum lung, măcar unul...

Odinioară citeam multe cărți, imaginația căuta cu ochii minții descrierile ample ale lui Thomas Hardy. Ținuturi necunoscute zburau grăbite pe sub streșinile pleoapelor, într-un dans numai de ele cunoscut. Apăreau și dispăreau, dar lăsau impresii de neștirbit. Când mă gândesc la o carte pe care am citit-o, văd un întreg tărâm imaginar. Locuri pe care nu le-am asociat vreodată cu un peisaj real văzut cândva.

Acum citesc... hărți. Da, hărți. Începând cu cele tradiționale, de hârtie, până la Google Maps. Parcurg întregi călătorii mentale, trăgând cu ochiul în Street View și încercând să îmi imaginez cum m-aș simți dacă între mine și acel drum ar fi două roți, fizic vorbind... Oare câte poduri ar fi prin fiordurile Norvegiei? Aș patina pe un val înghețat, încremenit pe Atlantic Highway? Cât de bun e asfaltul prin Alaska? Drumurile Portugaliei de pe malul oceanului trebuie să fie foarte frumoase... 

Accelerez brusc și simt învolburarea cailor captivi, care își croiesc drum spre libertate. Frânturi de umbre de ramuri mătură silueta mea și a motocicletei. Ne împing spre depărtări. Visez? Da, visez...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu