Singura prin Europa - Ziua 3: Viena - Heiligenblut

Lumina cenusie anunta o alta zi ploioasa. Cobor sa iau micul-dejun "cosmopolit" la parterul hotelului Ibis din Viena. Spatiile voit multiculturale imi par obositoare, prefer in orice moment o casuta "cosy" din Alpi, proprietate seculara a unei familii de oameni primitori cu care pot sta la povesti. In lipsa unor astfel de conditii ideale, pot manca in tacere intr-un spatiu standardizat pana la depersonalizare, printre oameni straini de toate natiile.

Prin ferestre admir dansul primelor picaturi de ploaie si cateva trasuri in cautare de amatori de plimbari romantice spre centrul Vienei. Caii par plictisiti, au urechile pleostite. Cenusiu. Dar Viena! 

Marsaluiesc aiurea spre statia de metrou atat de bine cunoscuta, cu sufletul cuprins de o bucurie inexplicabila. Aproape le zambesc putinilor trecatori intalniti. Erdberg - Stephansdom, vreo 6 statii parca. 

Cu un an in urma am fost nevoita sa raman mai multe zile in capitala austriaca dupa ce inima lui Toothless (bateria) a cedat. Printr-un noroc al sortii, foarte aproape de acelasi hotel Ibis pe care il rezervasem si atunci prin booking.com. Eram tot singura, si in prima faza m-am nelinistit teribil, mai ales ca ramasesem pe rampa de urcare pe autostrada spre Budapesta. Voiam sa plec sa caut ajutor dar nu imi puteam lasa motocicleta incarcata de bagaje singura, in vizorul celor de la Polizei (pentru ca asa NU se parcheaza si ar fi fost ridicata in secunda doi, probabil cu o suma exorbitanta de plata pentru recuperare...).

Am avut (si) atunci noroc de oameni minunati - ingeri pazitori care au aparut fix cand era nevoie de ei. Mai presus de toate cred in puterea Binelui facut in mod dezinteresat, atunci cand se iveste ocazia. Cred ca exista un echilibru pe aceasta lume si atunci cand primesti un ajutor trebuie sa il dai mai departe. Si sa dai in continuare, sperand ca odata, candva, ti se va intoarce. Sau ca vei fi crutat. Nu am cunoscut alta apropiere de atat de controversata Divinitate, in afara momentelor in care am fost profund recunoscatoare pentru ca, undeva, in mecanismul care face stelele sa se invarta si lucrurile sa se intample, o mana maiastra a miscat niste rotite special ca eu sa ies dintr-o situatie dificila...

Primul a fost tanarul austriac Benjamin, care a aparut din norii de furtuna asemeni unui Cavaler al Apocalipsei, calare pe un Hornet galben. A oprit la semnele mele disperate si m-a ajutat sa mut motocicleta moarta pana in fata hotelului. A stat apoi cu mine pana a venit un batran mecanic austriac chemat de la receptia hotelului sa imi confirme in nemteste ceea ce stiam deja: ca inima lui Toothless nu se poate resuscita cu cabluri si trebuie sa cumpar alta baterie. 

Al doilea a fost angajatul musulman de la Louis Moto care s-a oferit sa vina pe bicicleta din celalalt capat al orasului la ora de varf sa ma ajute sa imi montez bateria noua pe marginea drumului, ca sa nu dau mai multi bani la un service. Nu a vrut sa ia niciun ban pe asta dar am insistat... mai ales ca acasa il astepta o familie frumoasa si o fetita mica, pe care mi-a aratat-o mandru intr-o poza de pe telefon. 

Vreau sa ajung la libraria din spatele catedralei. Am vazut acolo o carte pe care nu mi-am luat-o anul trecut pentru ca nu stiam cati bani mai am. "Es ist Sommer Und Ich Lebe Noch..."- memorii ale soldatilor austrieci din Primul Razboi Mondial. Nu o mai au pe stoc, o aduc ziua urmatoare la prima ora. Dar eu plec in mai putin de 2 ore... iau datele despre carte si ma gandesc daca o pot comanda din Romania. Nu sunt foarte incantati de perspectiva de a mi-o trimite prin posta. Ma invartesc prin centru vreo ora si ma intorc sa o iau pe Toothless, sa ne asternem la drum.

Imi fac bagajele fara tragere de inima si apoi conduc prin atmosfera mohorata, ruland peste dalele de beton alb ale autostrazii de pe centura Vienei, care desface drumul in fascicule de directii si indicatoare multicolore. Vreau sa ajung la poalele Grossglocknerului pe seara si sa il fac dimineata la prima ora in tihna. 

Iau pranzul intr-o benzinarie spre Graz si admir prin geam conturul calului meu de metal incarcat de bagaje. Este atat de frumoasa motocicleta usor stropita de ploaie, cu gentile laterale si rucsacul prins cu plase, cu tankbagul cu GPS si farurile ca niste ochi galbeni de pisica neagra. O motocicleta folosita, in care se invartesc si schimba fluidele des. Singurul tovaras de drum, care cuprinde in acel moment toata semnificatia cuvantului "acasa". 

Honda CBF 600 SA nu e o motocicleta care sa exceleze in factorul "fun", dar e un cal de povara cuminte, care ma poarta mereu spre destinatii alese cu sufletul. Cata vreme aud motorul torcand si simt rotile invartindu-se sub mine, stiu ca pot ajunge oriunde. Exista atat de multe moduri de a te simti liber, care li se potrivesc tot atator genuri de oameni. Al meu e vantul in voia caruia ma las si mirajul departarilor.

Peisajul se schimba, din ciment alb in asfalt perfect aderent care serpuieste prin munti in viraje desenate de un compas invizibil printr-o ploaie usoara, pe alocuri torentiala. Aerul tare sugereaza vecinatatea piscurilor inalte si ma face sa opresc pe marginea drumului sa imbrac combinezonul de ploaie. Usor inghetata, imi adaug in diverse parcari piese de echipament calduros pana aproape nu ma mai pot misca. Vremea nu e promitatoare pentru un sfarsit de August si nu stiu ce ma asteapta in continuare... dar am plecat ferm hotarata sa fac abstractie de vreme.

Intru pe bec spre Lienz si caut cu emotii o benzinarie. Iesirile sunt mai rare si sper sa ma incadrez in cei 50 km pe care cred ca ii mai am. Gasesc intr-un final o benzinarie no-name si destul de scumpa in creierul padurii si parchez langa alte 2 motociclete - o Honda NC 700 X si un Triumph Tiger 800. 

Intotdeauna mi se pare fascinanta inocenta cu care privesti un moment care iti va schimba viata, nestiutor in fata Destinului. O intalnire absolut intamplatoare care avea sa imi aduca alti prieteni dragi alaturi. 

Intru in benzinarie sa platesc plinul de aproape 20 Euro si sa beau o cafea rapida. Un cuplu de motociclisti trecuti de prima tinerete privesc cu mirare "creatura" de gen feminin care rasare de sub straturile de imbracaminte pe care incepeam sa le dau jos. Ne zambim si intram in vorba. Avem acelasi plan: si ei merg spre Grossglockner, cauta cazare si il vor face in tihna a doua zi de dimineata. Un sentiment cald. Nu mai sunt singura.

Strabatem impreuna perdeaua de ploaie fina dinspre munti. Vrem sa gasim o pensiune decenta pana la lasarea noptii. Ne invartim o gramada pentru ca nu mai tin minte pensiunea unde am stat cu un an in urma, unde mi-ar fi placut sa ii duc si pe ei, asa ca mergem orbeste. Gasim ceva primitor, desi cam scump. Ne petrecem seara povestind - jumatate in Engleza pentru ca Alexandra vorbea fluent si jumatate in Germana pentru a ma intelege si cu Robert. 

Ma simt cumva acasa alaturi de acesti straini amabili si educati, care desi imi marturisesc ca nu au auzit lucruri grozave despre Romania, vad cu alti ochi omul pe care il au in fata. "Oama" fugita in lume calare pe dragonul Toothless. Insista in mod special ca la intoarcere sa trec prin Graz - pot dormi la ei fara nicio problema, Alexandra imi va gati o mancare calda, au si garaj iar Robert imi poate face ceva reglaje la motocicleta pentru ca se pricepe bine la mecanica si doar el repara motocicletele familiei. 

Raman profund impresionata de increderea neasteptata pe care mi-o ofera acesti oameni pe care ii vad pentru prima oara si care ma invita in casa lor fara sa ma suspecteze ca as putea fi un criminal in serie... 

Poate ca in Vest e ceva firesc si climatul de permanenta neincredere s-a instalat doar in vechiul bloc comunist. Nu ai sentimentul ca nu trebuie sa iti lasi lucrurile nesupravegheate pentru ca pot disparea, indiferent cat de uzate ar fi. Nu ai senzatia ca oamenii incearca sa te fure. In Austria m-am simtit mereu in largul meu pentru ca am avut mereu confirmarea comfortabila a faptului ca fiecare isi vede de treaba. Exista si dezavantaje, cum ar fi faptul ca nu prea poti fi spontan - nu poti repara imediat ceva pe marginea drumului, exista proceduri si reguli pentru orice, de la care ei nu se abat. Dar sunt oameni linistiti, care iti dau incredere.

Mergem la culcare dupa ce stabilim sa ne vedem la 07:30 la micul dejun. Obosita, plonjez instant in lumea viselor prin salteaua comfortabila, portal spre o lume provizorie. Aerul tare de afara si intunecimea apasatoare a muntilor imi calmeaza sufletul intr-un mod greu de inteles. 

Multi oameni se simt bine in peisaje mediteraneene, pe plaje exotice cu nisip fin si apa turcoaz. Nu eu - mie imi plac peisajele aspre, cu munti salbatici si nestrabatuti de picior de om, cu stanci colturoase care se prabusesc in ape nordice. Maretia naturii, tot ceea ce ma face sa ma simt mica si neinsemnata, graunte de nisip trecator, ma insufleteste si imi da putere. "Inima-i un vanator singuratic"...