Sar din pat dupa ce pleaca Iuli la serviciu, animata de entuziasm... inapoi la drum cu mine! Spre destinatia finala, Elvetia. In momentul asta mi se desfasoara in minte ca un taram spectaculos, de basm, in care peisajul iti taie respiratia si totul e ultra-scump (deh, legendele urbane...). Aflu mai tarziu ca am avut dreptate. In ambele cazuri.
Mi-am luat ramas-bun de la prietena mea cu inima stransa, nestiind cand o mai revad. Ani multi au trecut intre noi si nu mai suntem aceleasi. Intotdeauna las o parte din suflet in urma cand plec de langa prieteni. Cred ca "familia" nu inseamna doar rudele de sange, ci toti acei oameni care te vor in viata lor si se bucura ca te au aproape. Daca ai noroc macar de cativa astfel de oameni alaturi, nicio incercare nu mai pare dificila.
Am "dispozitii" sa trag bine usa dupa mine cand plec, ca sa nu mai fie nevoie sa returnez cheia. Ceea ce si fac, dar rucsacul meu indaratnic tine sa se prinda la usa. Rad in sinea mea, imaginandu-mi ce fata va face Iuli cand va vedea o zdreanta de-a mea suvenir, in timp ce scot briceagul si tai bucata de material. Ultima legatura a fost rupta, nu e nimic sa ma mai tina in loc. Nici macar o invazie extraterestra, caz in care as invata probabil sa merg cu pasager.
"All lights are green, all systems are Go" - imi amintesc vorba prietenului Cezar (Tsunami), motociclist vechi si la fel de pasionat de drumuri lungi. Ceva mai fanatic decat mine. A facut in 10 zile Nordkapp dus-intors cu Kodiak, o ursoaica BMW R1150 GS. L-am urmarit cu Spot si l-am ghidat intr-un punct de cotitura. El m-a ajutat sa depasesc o perioada dificila din viata mea si sa-mi continui visul de a motocicli pana departe. A facut ceea ce nu mai facuse nimeni atunci - a crezut in mine. Cand nu mai credeam nici eu.
"Imagineaza-ti doua motociclete de touring si un cort, pe coasta Irlandei. Una dintre motociclete e a ta." Imi era greu atunci sa imi vad vechea motocicleta, Honda CB 500, transformandu-se intr-un touring pursange. Dar am perseverat, cu ce aveam. Nu am ajuns inca in Irlanda, dar acum pare la o aruncatura de bat. Nu am mers impreuna, dar sfaturile lui sunt mereu cu mine si m-au ajutat sa raman in viata.
Ma gandesc la toate astea si inca altele in timp ce zbor pe autostrada nemteasca fara limita de viteza. Am un sentiment ciudat in timp ce, mergand cu 160-180 km/h sunt depasita usor pe banda a doua de bolizi care ma devanseaza fara mila, la viteze care ar putea concura cu un avion la decolare. Abia reusesc sa mai depasesc cate un nefericit, ca sunt nevoita sa reintru pe banda intai pentru a face loc cate unei rachete.
Incerc sa mananc autostrada pana la Bregenz (Austria) cat mai rapid, ca sa ma pot bucura in voie de drumurile din Elvetia. Odata ajunsa in Bregenz, imi voi seta GPS-ul sa ma duca fara autostrazi. In afara de frumusetea peisajului, unul dintre motive e ca vigneta de motocicleta in Austria e 5 Euro/an iar taxa de autostrada in Elvetia e 40 Euro... si nu mi se pare corect.
Iau pranzul in Bregenz si ma bucur de putina liniste dupa vuietul autostrazii si un pahar de suc rece de mere, alaturi de o pizza nu prea reusita, la o terasa aproape de centru. O scuterista in varsta si cocheta imi zambeste amabil cand imi mut lighioana incarcata de bagaje sa ii fac loc sa iasa din parcarea pentru vehicule pe 2 roti. Suntem de acelasi fel, doar motoarele difera un pic. Si imbracamintea. Se uita plina de curiozitate la Toothless si la stapana ei in armura prafuita si imi multumeste. Vad in ochii ei albastri o libertate calma si ingaduitoare, care se izbeste de marginile pupilelor ca o mare involburata si stavilita. Unii oameni au o eleganta aparte, stiu sa traiasca frumos si asta se reflecta intr-un echilibru desavarsit pe care, fara sa vrea, il reflecta in exterior. Mi-ar placea sa imbatranesc la fel de frumos.
Trec granita in Elvetia si primul lucru care ma infioara e mirosul de flori de camp. Sau fan cosit. Parfumul asta ma va insoti peste tot in aceasta tara de poveste, care parca a fost creata pentru a demonstra ca perfectiunea exista, dar nu e accesibila oricui. Admir sirul de casute ordonate din localitatile mici, drumurile secundare serpuite cu asfalt perfect si iarba de un verde navalnic. O tara predominant rurala, care trebuie sa fie locuita de oameni delicati, care stiu sa aranjeze orice coltisor astfel incat sa devina "cosy".
Am vorbit cu Micutzu, prietenul la care vreau sa ajung in seara asta. Pe masura ce trece timpul, imi dau seama ca ideea de a ajunge la Lausanne dintr-una e total nerealista. E vineri dupa-amiaza si inaintez foarte greu pe drumurile care serpuiesc prin munti si satele dese cu limitari de viteza. Toata lumea deja pleaca in weekend. Multe rulote. Imi recomanda o tinta mai realista si pitoreasca - Interlaken.
Pe Micutzu l-am cunoscut intamplator pe Internet, avem o prietena comuna. A auzit de drumurile mele si mi-a propus sa ii vizitez. De cativa ani s-a mutat cu familia in Elvetia - e frumos dar localnicii nu sunt cei mai primitori oameni iar ei, ardeleni sadea, s-ar bucura sa mai schimbe o vorba in graiul natal. Nu ne-am vazut niciodata live si sunt la fel de fascinata ca si in cazul Alexandrei si al lui Robert, cum au ei incredere sa ma primeasca in casa lor? Pe mine, o necunoscuta pe care nu au vazut-o niciodata... Sunt convinsa ca voi intalni alti oameni minunati, si asta ma anima.
Pe masura ce merg, imi permit sa imi umplu casca de exclamatii de uimire si bucurie. Nu ma aude nici naiba si peisajul e mirific. Atat de putin iti trebuie ca sa fii fericit, de ce sa fie atat de complicat? Nu exista fericire permanenta, dar care sa fie mai intensa decat bucuria unui moment in care te pierzi complet? Exaltarea acelor zile in care ma minunam de una singura, perindandu-ma prin tinutul de basm, m-a urmarit tot anul urmator si m-a scos din alte momente grele. Mi-a adus aminte de cine sunt si unde am ajuns. Doar eu. Nu ma consider cea mai curajoasa dintre femei - daca pentru multi e doar un drum banal prin Europa, pentru mine a insemnat ceva.
Ajung pe seara in apropiere de Interlaken, dupa ce trec de un detour masiv pe langa Zurich (iarasi road works...) si strabat Luzern, un mic orasel cochet. Traficul e foarte relaxat, nimeni nu se grabeste iar calmul lor este prea mult pana si pentru mine. Ei nu vor totusi sa ajunga la Lausanne...
Am parte de un amurg pictat in culori de purpura printre muntii care isi reflecta chipul in lac. Ma relaxez fluidizand comenzile motocicletei in tihna pe drumul ce margineste lacul si deja caut o pensiune. Gasesc una aproape pustie si destul de bizara, ca o casa cu stafii. Mai caut. Nu departe, gasesc o casuta veche renovata, in localitatea Alpnach. Apartine unei familii care a renovat-o timp de generatii, inca din Mediul Ev. Fix pe gustul meu.
Savurez cateva feliute de branza autohtona cu verdeturi si, bineinteles, un pahar de suc de mere. Plonjez apoi in lumea viselor, afundata in patul moale din camaruta "cosy", decorata parca pentru un copil mai mare. Aerul curat si tare de munte e balsam pentru suflet. In conditiile astea, vorba hispanicilor: "Yo no se manana"... dar cui ii pasa? Nu cred in Paradis, dar daca exista, probabil e in Elvetia. Cel putin pentru mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu