luni, 7 martie 2016

Singura prin Europa: Ziua 7 - Lausanne (I)

Cum e sa te trezesti intr-o dimineata insorita, intr-o tara de poveste pictata in culori naturale atat de vii incat nu poti sa ai ganduri mai putin colorate? Poate suna idealizat dar asa m-am simtit eu in dimineata celei de-a saptea zile ale calatoriei mele.

Am "indurat" campiile aride ale Pannoniei care m-au purtat spre Vest, m-am bucurat de drumurile frumoase ale Austriei mele dragi, mi-am prins urechile in problemele tehnice din Germania si multe, multe road works... ca sa ajung aici. Iar acum eram hotarata sa savurez destinatia mult-visata pe indelete, ca o prajitura scumpa pe care o mananci la un restaurant de fite.


Beau cafeaua intr-un salon cu aer medieval iar soarele isi cerne fasciculele multicolore in farfuria mea, prin ferestrele cu vitralii, ca intr-o catedrala gotica mult mai prietenoasa. Casa e intr-adevar medievala, construita pe la 1500 si permanent ingrijita, restaurata. Grinzile de lemn masiv de deasupra, ferestrele subtiri cu cadre metalice care sustin geamuri pictate in scene rurale, mobilierul simplu si politetea deosebita a doamnei mai in varsta care are grija sa nu iti lipseasca nimic la masa, te transporta practic in alta lume.



Scriu toate acestea intr-o zi mohorata de inceput de primavara, intr-o cladire cenusie dintr-un oras cenusiu, amintindu-mi de noroiul care imi va stropi din belsug ghetele si mansetele pantalonilor cand voi iesi din nou afara, de fetele posomorate ale oamenilor necajiti care merg pe strada. Traim intr-o tara care, desi nu inceteaza nicicum sa ma surprinda cu frumusetile ei, tot are un aer de "lumea a treia". Saracia si lipsurile ne-au transformat, nu suntem obisnuiti sa avem in jur oameni cu fete atat de senine si amabile, e o stare straina de noi. Comunismul ne-a consumat aprecierea pentru eleganta, in special cand vine vorba de lucruri care nu sunt alea noastre. Am ars etape, le-am sarit, le-am ascuns. Vorbim despre tarile vestice cu regret in glas, stiind ca nu vom putea ajunge vreodata ca ei. Si avem dreptate. Istoria ne-a pagubit de astfel de aspiratii.

Ma simt incruntata la masa, in ciuda zilei senine si fara sa am vreo suparare anume. Un cuplu de tineri iau micul dejun mai incolo si se joaca cu micutul lor copil, razand. Noi nu suntem obisnuiti sa fim asa - tinerii nostri muncesc zi-lumina si uita sa se bucure de viata. Se inhama la credite pe zeci de ani pentru o casa, stau ore suplimentare peste program, neplatiti, in speranta ca vor obtine o promovare si isi rod orele in cutii de sticla si beton, in lumina nepasatoare a neoanelor. Majoritatea cu grija zilei de maine. Suntem din lumi diferite.

Diferenta se vede si in traficul relaxat, pe masura ce accelerez pe Toothless-ul incarcat de bagaje. Calul meu negru se crede scapat in libertate pe soseaua rurala perfecta mirosind a flori de camp si are tendinta sa o ia la goana. Muntii ne arunca priviri albastre din inaltul zarilor si imi strunesc dihania de metal cat mai aproape de limita de viteza in timp ce imi dizolv ochii in peisaj. Nu mai am niciun fel de ganduri, traiesc clipa. 

Privind retrospectiv, e genul de amintire care ma face sa cred ca, in eventualitatea in care firul meu de poveste s-ar termina maine, nu mi-ar parea rau. Am fost fericita. 

Si totusi, mai am de povestit...

Traficul este incredibil de degajat. Sambata dimineata toata suflarea pare amortita. Iar cele cateva masini pe care le depasesc pe strada par sa fie pe pilot automat. 





Imi amintesc incidentul de ieri. Iesind din Munchen, am vazut cu coada ochiului cum o masina a taiat doua benzi fara sa se asigure. Am franat tare si scurt, sa nu fiu inghesuita in parapet. Furca lui Toothless s-a comprimat violent dar prompt. Am claxonat lung in timp ce efectul intarziat de adrenalina imi taia respiratia. 

Situatiile imprevizibile din trafic nu ma mai sperie, stiu ca orice e posibil. Dar ma surprind, nu atat situatiile in sine cat constientizarea posibilitatii de a-mi rupe filmul intr-o secunda. Exista o plaja limitata a situatiilor pe care le putem evita in trafic, bazandu-ne pe reflexele dobandite. Poti evita o masina care scoate botul de pe o straduta laturalnica. Nu poti evita un TIR care pierde brusc directia cand e langa tine intrucat soferul a adormit. Zilnic te scalzi intr-o mare de posibilitati. De a trai sau de a muri.

In fata erorii umane actionez moderat. Cu totii gresim. Nu injur soferii neatenti, nu colectionez oglinzi si nu impart picioare in portiere. Il ajung din urma doar, merg cateva secunde in paralel cu ei si ii privesc. Unii nu ma privesc inapoi. Altii imi arunca priviri furioase. Ei nu inteleg. Si mai e o categorie, a celor care se infioara atunci cand privirile ni se intersecteaza. Fac un semn de parere de rau cu mana. Vad un alt om. O femeie care le-ar putea fi sora, prietena, sotie. Un suflet intr-o coaja de nuca ce se poate sparge cu o simpla miscare gresita din volan.  


Pe masura ce inaintez, tinutul Interlaken incepe sa isi desfasoare straiele de turcoaz in fata mea. Intinderi mari de apa clara, de un albastru ireal. Naucita de culorile imposibile, am sentimentul ca pana si asfaltul este placut la atingere si daca as pica, as avea senzatia pe care o ai cand iti treci peste piele o naframa de matase...



Micutzu mi-a propus ca in drum spre ei sa vizitez Gruyeres, un mic orasel medieval aflat pe o colina. Trebuie sa ma grabesc nitel, mai pe seara zice ca va merge la o intrunire locala de bikeri si as vrea sa il insotesc. Si totusi nu ma pot abtine sa opresc sa fac fotografii...



Urc un pas abrupt in niste ace de par destul de stranse. Multumesc in sinea mea ca drumul e absolut pustiu. Dealurile imbracate in catifea verde se tes in fasii care isi schimba culoarea cu fiecare suta de metri parcursa. Peisajul este de asa natura incat as putea face mii de fotografii diferite. Unghiurile sunt o sursa infinita de inspiratie, privelistea se schimba constant si movilele hercinice capata noi si noi forme in goana vantului din parbriz. 


Dupa o cotitura caut urgent un loc sa opresc 2 minute intrucat privelistea care mi se desfasoara in fata imi taie respiratia. Cea mai aspra creasta de versant muntos pe care am vazut-o vreodata piaptana cu dinti ascutiti azuriul cerului. Frumusetea e salbatica, total nepasatoare fata de ideea umana de comfort, creata parca dinadins sa nu poata fi in vreun fel subjugata. Picior de om nu pare sa fi calcat vreodata prin acele tinuturi vitrege, ramase neschimbate de la inceputurile lumii. Mi se pare ca am nimerit intr-un film cu efecte speciale. Vorba lui Bula, cand a vazut prima oara o girafa: "Asa ceva nici nu exista"...

In momentul asta ma opresc cu ochii mintii la aceasta imagine. Spuneti si Domniile Voastre ceva. Orice. Daca puteti.



2 comentarii:

  1. Ce-ar mai fi de zis ? Vrem mai mult, asteptam continuarea.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mai e, mai e... timp n-a mai fost pentru o vreme. Dar urmeaza! ;)

    RăspundețiȘtergere