Intotdeauna ma relaxez dupa ce plec la drum. Dupa furtuna gandurile din timpul pregatirilor, primii kilometri efectivi aduc Soare si senin. Zarurile sunt aruncate (sper ca nu la gunoi) si orice ingrijorare devine nefondata. Fight or flight, daca apare o situatie ma concentrez pe solutii. So just enjoy the ride...
Asa s-a intamplat si in dimineata plecarii, dupa ce am scapat in libertate din Bucurestiul aglomerat. Ca prima escala - urma sa ma intersectez la jumatatea drumului cu colegii de la pemotoare.ro, Cristi Predoi si Ionut Ivana. Numai bine ma opresc dupa Craiova cand trebuie sa alimentez, m-am gandit.
Dupa ceva telefoane si peripetii ale lor, opresc in benzinarie si astept. Fix atunci, doua siluete clare de BMW R1200 GS isi taie drum
prin razele soarelui de amiaza, mergand in directie opusa. Ii sun, reusesc sa
dau de ei si ii intorc din drum.
Motocicletele maiestuoase coboara panta in benzinarie. Lumina
portocalie, panouri portocalii, soare si o caldura blanda, atmosfera pe care
mi-o amintesc. Crossroads Cafe. Intalnirea a 3 drumeti - una care pleca in Elvetia si doi care se pregateau de o calatorie in Kazahstan. O motocicleta mica si doua mari.
Intr-un fel parea ca ne stim dintotdeauna, discutam simplu si firesc despre tot ce aveam de gand. Entuziasmul imi tremura in glas, adrenalina drumului nestiut mi se derula deja in privire.
Ne luam bun ramas, cu acel "ai grija" al calatorilor de drum lung care nu stiu cand (si uneori daca) se mai vad. E o emotie greu de descris, o complicitate entuziasta si tulburatoare in acelasi timp, care copleseste pentru cateva momente.
Continui drumul spre Orsova, unde urma sa intalnesc Dunarea mea. Am crescut langa batranul fluviu intr-un vechi oras infloritor, acum uitat, aproape de malurile dobrogene. Desi sunt plecata de multi ani de acasa, un 2014 petrecut in Timisoara si turele dese pe Clisura Dunarii m-au readus aproape de ceea ce imi era familiar. Mirosul apei maloase care curge aparent lin dar stie sa inghita vieti, inseamna "acasa".
Ma scald in lumina Soarelui de amiaza si aproape nu vad nimic in fata. Drumul e aproape pustiu, savurez fiecare viraj... si zbor, pentru ca e un drum cunoscut, fugaresc apusul de Soare si apuc sa vad culorile purpurii fix deasupra Dunarii, colorand apa in liniste si mister.
Urc apoi pe harta spre Caransebes... virajele de asfalt perfect ma trimit intr-un altfel de peisaj. In amurg, norii amenintatori de furtuna isi lasa cortina cenusiu-albatruie peste muntii din departare, ca o ultima partitura in simfonia zilei. Lumina este laptoasa, ireala, nelinistitoare. Imi e frig, drumul e pustiu si ma simt incredibil de stinghera in voia elementelor naturii. Rezist pana la lasarea intunericului care ma prinde langa Manastirea Piatra Scrisa. Opresc la popas si imi pun combinezonul de ploaie. Vantul aduce parfum de toamna tarzie. Incerc sa imi imaginez cum va fi restul drumului prin Europa. Incalec si imi strunesc calul prin intunericul dens din acele de par...
Motociclismul te face sa fii incredibil de uman. De mic, de nesemnificativ in voia vantului, de fragil in umezeala ploii, de neputincios in bataia Soarelui pe arsita. Nu esti o silueta abia vizibila dintr-o masina. Esti acolo. Soferii uneori se arunca in depasiri, te sicaneaza ca si cum ai fi o mica racheta impersonala. Dar cand "racheta" isi intinde picioarele amortite sau isi incovoaie degetele intepenite in aer, cand da din cap si isi strange umerii obositi, iti dai seama ca acolo e un om...
Nu ma simt in largul meu sa conduc noaptea. Obisnuiesc sa imi calculez trasa in avans, sa anticipez ce va face copilul care se joaca cu mingea in spatele unei masini sau soferul care iese de pe o straduta laterala. Calculez toate miscarile cu cateva zeci de metri inainte. Dar noaptea nu pot face asta si am o sansa mult mai mare sa gresesc.
Acceleram si franam progresiv cu 30-40 km inainte de Caransebes, in functie de vizibilitate. Numaram in gand vreo doua ore pana in Timisoara in ritmul asta si ma dojeneam ca am plecat din Bucuresti atat de tarziu...
Ca si cum i-as fi articulat o dorinta unui duh dintr-o lampa invizibila, peisajul se lumineaza puternic in spatele meu. Pana sa ma dumiresc daca lui Toothless i-au crescut proiectoare, luminitele unui TIR mi se prefigureaza in spate, ca un gigantic pom de Craciun. Dupa ce ma incapatanez un pic sa ma descurc singura, cedez si las treaba asta barbatului necunoscut din cabina. Franez si ii fac semn sa ma depaseasca. TIR cu numar de Ungaria, ma va duce unde trebuie.
Simbioza dintre o motocicleta si un TIR la drum lung poate parea cel putin bizara. Protejata, mergand la mica distanta de peretele aparut la momentul potrivit in fata mea, studiam cu atentie autocolantele si tot ce gaseam oarecum interesant, ca sa treaca mai repede timpul. Intre timp, in mod inconstient, ca intr-un vis, in ajustam viteza in functie de accelerarile/franarile bolidului cat sa pastram o distanta constanta. In viraje, tabloul cu autocolante se muta si ma lasa cateva momente in voia curentilor puternici generati de mastodontul fugar. Rasarise si Luna, far suplimentar in toata povestea asta. Eram fericita.
Mirat probabil, soferul mi-a semnalizat de cateva ori sa il depasesc. Apoi a inteles. Simbioza a continuat, timp in care mi-am jucat partea mea de rol. Am ajutat TIR-ul sa depaseasca alte vehicule lente - prindeam un gol in trafic si ma mutam pe contrasens, facandu-i semn cu farurile sa treaca. Imi multumea cu lumini intermitente.
Intr-un giratoriu de langa Timisoara, stiam ca va face dreapta spre Nadlac. Am accelerat pana am ajuns in paralel si am ridicat bratul stang in semn de multumire. O silueta neclara de omulet mi-a facut cu mana zambind, din cabina monstrului de otel. Sa te ajute la drum lung un necunoscut creaza un sentiment fain. H-YZF-251, multumesc.
Traversez orasul cu amintiri. “Tranzit” e cuvantul
care imi vine in minte cand ma gandesc la Timisoara. Un oras aproape de
granita, prin care trec TIR-uri incarcate de minuni, precum caravanele
Orientului din vechime. Un oras cu oameni frumosi, care nu pleaca nicaieri, in
ciuda acestui du-te-vino continuu. Un oras in care resimti acut senzatia de “viata pe un
peron”, in care astepti un “ceva” nedefinit… In 2014, a fost ragazul pe care l-am luat fata de mine insami, asteptarea calma si
dupa-amiezele molcome de care aveam nevoie pentru a-mi pune gandurile in ordine,
departe de forfota orasului cenusiu in care viata nu mai avea parca acelasi
gust. „Tranzit‘ e drumul intins unde am scapat de iluzii desarte. Apoi m-am reintors in orasul cu apusuri melancolice al lui Eliade.
Parchez in curtea larga langa o bicicleta si ciocanesc timid la usa. Carina imi deschide usa cu o fata de copil somnoros. Draga de ea, a adormit in timp ce ma astepta. E atat de bucuroasa sa ma vada incat am senzatia ca am ajuns acasa. In timp ce usa se inchide in urma mea, imi recapitulez in minte prietenii castigati in putinii (inca) ani de motociclism. Oameni minunati, care incap acum perfect in cuvantul "familie". Am atatea motive sa fiu recunoscatoare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu